Blogul de urbana

[versiune cu citate din interviuri]

„Cu ajutorul crizei eu zic că suntem salvați”. Proprietarii noilor vile suburbane se simt salvați de criza economică care a devalorizat valorile pământului din cartierul lor. Această bucurie e oarecum nefirescă; devalorizarea valorii unei proprietăți este în general o problema care generează anxietate. Tot procesul de urbanizare și suburbanizare postsocialistă a fost privatizat de către stat, iar piața aflată pe expansiune a profitat de acest lucru construind fiecare metru pătrat disponibil fără utilitățile și infrastructura necesară producând arii cu o densitate foarte mare. Aceste case suburbane construite de către dezvoltatori privați și apoi comercializate arată că niște  „blocuri pe orizontală”, după cum recunosc locuitorii însăși, în contrast vizibil cu visul clasei de mijloc postsocialiste a casei unifamiliale unde copii pot să alerge în curte. Criza a oprit aproape toate șantierele și a blocat planurile viitoare de construcție lăsând arii libere și neconstruite în spațiile haotice a ale cartierului postsocialist. Criza a instalat un sentiment temporar de normalitate, spre bucuria clasei de mijloc, motorul inițial al acestei expansiuni imobiliare. Piața însăși a fost temperată de către criza economică, iar în tot acest timp statul se pare că nu a fost capabil să facă exact acest lucru, adică să producă „normalitate”.  „Într-un fel e destul de romanesc gândirea asta că nu ai teren de joaca [in curte]. Pentru că în străinătate, nu peste tot unde ai o construcție se face un teren de joaca. Vrei teren de joaca, ai parcul gata făcut pentru copii de către municipalitate [pentru toata lumea]” [proprietar de duplex zonă suburbană]. Este un gest de normalitate că primăria să pună la dispoziție spații adecvate de locuire; oricum se pare că este nedrept dacă aceeași primărie blochează dezvoltarea pieței imobiliare prin diverse reglementări, care ajung să fie clasificate că  „birocrație”. Sunt evidente relațiile contradictorii pe care clasa de mijloc din Cluj, și probabil din întreaga Românie cu variațiile de rigoare, le întreține cu administrația locală: pe de o parte această clasă prin presiunile pentru a privatiza procesul de urbanizare prin soluții individuale a renunțat la a face presiuni pentru bunuri publice colective (de ex. parcurile comune), pe de altă parte aceeași clasă de mijloc odată confruntată cu efectele spațiale ale privatizării, își imaginează administrația locală și statul că fiind incapabil să producă bunuri publice (de ex. parcuri comune). Am sa reiau pe scurt câteva momente cheie ale acestui paradox.

Rădăcinile socialiste: Administrația socialistă a fost proprietarul a celei mai mari părți a fondului de terenuri urbane. Când un teren specific era manipulat de către stat, acest lucru se făcea din perspectiva proprietarului, nu din perspectiva managerului urban. Spațiul urban era un obiect discreționar pentru sistematizare și dezvoltare. Acest specific al logicii politice a devenit și mai puternic după 1970, când industrializarea lui Ceaușescu a demarat și la Cluj. Piața imobiliară urbană a fost puternic restricționată și abia dacă au mai fost tranzacții sau proiecte de construcții individuale. Mai mult, pentru a face loc blocurilor socialiste părți importante ale stocul urban a fost demolat. Restricția asupra pieței imobiliare, modul discreționar și abuziv de a manipula proprietățile urbane în timpul socialismului a delegitimat reglementările ulterioare ale proprietății în era postsocialistă.

Vilele din anii 90. La începutul anilor 90, aceste reguli de ordonare ale orașului socialist au dat naștere la o serie de reacții, care în mare măsură au deprivat statul de posibilitatea de a planifica și a guverna spațiul urban. Autoritatea expertizei în a reglementa dezvoltarea urbană a fost deconectată de aparatul politic, și cele mai multe din responsabilitățile de a asigura un management real al proprietății imobiliare a fost transferat la proprietari. Proprietatea a fost reificata, a fost transformată într-un simplu obiect; proprietatea nu mai are o relație socială dintre actorii sociali relativ la un obiect. Prin reificare, drepturile de proprietate au fost schematizate, lăsând la o parte toate relațiile sociale complexe pe care ea le implică, transformând obiectul posesie manevrabil doar de către  „proprietar”. A apărut speranța că o data ce va fi redată proprietarilor de drept ea va fi îngrijită că atare; că o vor guverna, sau mai exact spus că proprietatea se va auto-guverna. Aparatul politic și administrativ a fost exclus de la drepturile de proprietate, reducând seria de intervenții legitime de management urban la câteva operații elementare, chiar dacă unii proprietari evident abuzau de drepturile de proprietate. Mai mult suma acestor proprietari a ajuns să fie imaginată că  „piața”, mecanismul perfect care aducea cu sine reglementare urbană – jocul intereselor puse în competiție aduce echilibru prin limitarea reciprocă a pasiunilor.

Din punct de vedere legal, administrația locală avea responsabilitatea să prepare teritoriile noi introduse în circuitul construcțiilor, dar nu avea suficiente resurse financiare pentru a le pregăti infrastructural, de aceea proprietarilor li s-a dat dreptul să își pună la dispoziție ei înșiși facilitățile necesare. Majoritatea terenurilor erau neregulate, fiind foste terenuri agricole și limita acestora era de multe ori neclară. Prin urmare a devenit o problemă nu doar că administrația să ofere infrastructura necesară construirii, dar să ofere însăși cadrul de reglementare urbană necesară producerii private a acestei infrastructuri. A schița structura străzilor sau stabilirea unor standarde de înălțime a devenit o sarcină foarte complexă. Pe lângă aceasta când un teren mai mare era divizat pentru a fi vândut, proprietarii făceau presiuni asupra notarului să folosească toate mijloacele necesare legale pentru a maximiza suprafața care putea fi vândută. Cumpărătorii terenurilor astfel divizate nu mai erau disponibili să cedeze din pământul lor foarte scump pentru drumuri adecvate. De aceea strategia a fost să se aștepte să se construiască primele clădiri și să fie folosite acestea că și ghid pentru reglementările ulterioare și pentru a schița o structură de străzi ad hoc între casele astfel apărute și în funcție de cedările benevole de teren pentru drumuri. De fapt, fiecare nouă construcție era obligată să propună un plan urbanistic zonal, care trebuia mai întâi aprobat de administrația locală. Adică procesul de urbanizare a fost complet privatizat, statul transferând necesitatea de a propune reguli urbanistice chiar proprietarilor fiecărei parcele. Acest lucru a deschis negocierile de la caz la caz a parametrilor de construcție (înălțime, procent din terenul folosit, etc.) dintre administrație și proprietar, și dintre proprietar și vecinii săi. În plus, sistemul legal lucra el însuși în paradigma  „proprietății auto-reglementate”: faptul că nu au existat precedente de demolare a unei proprietăți dacă acestea erau construite ilegal le oferea o marjă generoasă de interpretare laxă a reglementările negociate cu administrația viitorilor proprietari. În anii 90 au fost foarte multe presiuni pentru astfel de dereglemetare și producerea unei piețe imobiliare. Ce s-a realizat în fapt a fost nu tocmai o piață a caselor unifamiliare, ci de fapt s-a constituit o rețea informală intricată și instabilă de negocieri punctuale care lega forțe administrative și politice cu proprietari și proprietăți. Rezultatul a fost crearea unei structuri de străzi înguste, întortocheate cu acces foarte dificil și multe încălcări abuzive de drepturi de proprietate ale vecinilor. Toate aceste efecte nedorite s-au dovedit a fi foarte frustrante și au creat o relație tensionată în cartiere

Vilele din anii 2000. A doua decadă postsocialistă a însemnat pentru Cluj, la fel că și pentru alte orașe din România, un ciclu de expansiune economică. Dacă urbanizarea de până atunci a fost mai degrabă modestă și a însemnat în special construcția de case, după 2002 ritmul construcțiilor a crescut constant și în locul vilelor au început să apară tot mai multe blocuri. Administrația locală a fost depășită de această nouă situație și o nouă logică politică a fost necesară pentru a putea face față acestei situații. O nouă schemă de a manevra realitatea a apărut prin perfectarea tehnicii privatizării urbanizării. Scala transformărilor a cerut însă o schimbare a scalei privatizării urbanizării: investițiile mari au fost favorizate celor mici (vilele), pentru că aveau suficiente resurse pentru a oferi noilor dezvoltări spații publice. Investitorii puteau primii o scutire de la reguli dacă erau dispuși să investească în infrastructura urbană publică. Dacă până atunci regulile pentru a reglementa o zonă erau produse în chiar procesul de construcție a zonei, regulile erau derivate din primele cazuri, iar apoi aplicate cazurilor următoare. Acum regulile puteau fi negociate dacă dezvoltatorii licitau pentru investiții în infrastructură. A devenit clar în primul deceniu că proprietarii micilor terenuri erau interesați în spații introvertite, în timp ce investitorii conduși  „cu adevărat” de regulile pieței (pentru că trebuiau să vândă mai departe ce construiau), erau mult mai interesați de infrastructură de calitate. De aceea a devenit mai ușor pentru politicieni și mari dezvoltatori să negocieze producția de spații publice cu marii dezvoltatori: drumuri, utilități publice, spații verzi, locuri de joacă, grădinițe și locuri pentru magazine.

Planificarea urbană inadecvată și alianța de putere dintre marii investituri, politicieni și arhitecți a alimentat frustrarea acestei clase de mijloc și discursul lor despre jocul economic imoral jucat de marii dezvoltatori și administrația locală. Piața a ajuns să fie imaginată că un spațiu dominat de interese private și comportamente ne-etice, în timp ce administrația publică era considerată a fi principalul responsabil al haosului reprezentat de geometria neordonată a noilor cartiere și relațiile spațiale nedrepte. Aceasta pentru că  „statul” ar trebui să intervină pentru a modera comportamentele inadecvate iar când acest lucru nu se întâmplă statul este suspectat a fi corup și incapabil. Mai mult, amândouă instituțiile,  „piața” și  „statul” sunt penetrate în acest imaginar de interese pentru că la acest nivel actorii se cunosc intre ei și formează rețele locale. Așa cum văd persoanele din aceste cartiere, apele tulburi ale intereselor locale pot fi evitate doar de  „nivele mai înalte” ale statului. „Interese din ambele părți. și de partea primăriei și de partea constructorului. Aici ar trebui sa intervină ceva mai sus, pentru că aici la nivel local, primăria, consiliul județean se pot face ceva mai multe dedesubturi, e alta treaba, pentru că toți se cunosc aici.” (M, 21, student, rezident al unui cartier nou).

Visul clasei de mijloc.  „Superbia” este un produs complex al visurilor clasei de mijloc pentru o casa privata departe de prezumatele maladii urbane. Statul slab postsocialiste a fost colonizat de imaginarul clasei de mijloc a  „proprietății auto-guvernate” și dorințele suburbane. Cu dublu lor statut de clienți ai administrației publice și de experți ai administrației locale de pe poziția de profesioniști, clasa de mijloc a fost foarte importantă în modelarea procesului de urbanizare în prima decada postsocialistă. Ca o consecință a presiunilor și așteptărilor acestora procesul de urbanizare a fost privatizat. Piața a ajuns să fie imaginată că adevărata salvare și răspuns la toate problemele sociale după căderea regimului comunist, și a fost transformată în principalul mijloc pentru a obține o casă unifamilială construită de individul întreprinzător al clasei de mijloc. Efectul a fost cel de dezvoltare împrăștiată (urban-sprawl) și lipsa unei infrastructuri publice, practic fără servicii și spații publice. Ironic, chiar mijlocul folosit de clasa de mijloc pentru înfăptuirea fanteziilor sale locative a devenit chiar calul troian prin care capitalul-antreprenorial a colonizat în a doua decata cartierele de vile ale clasei de mijloc. Noile blocuri din a doua decadă au fost construite perete în perete cu vilele postsocialiste. Speranța planificatorului a fost că în acest mod spațiile publice produse vor putea fi în sfârșit construite, chiar dacă acest lucru ar însemna sacrificarea unor reglementări (înălțimea caselor, densități, distanțe între construcții, mixul funcțional, mixul de programe). Aceasta soluție însă nu a făcut decât să adâncească lipsa unor spații și servicii genuin publice; mulți dintre dezvoltatori au vândut  „spațiile publice” clienților. Criza economica a venit că o binecuvântare pentru noua clasă de mijloc care locuia în casele uni-familiare pentru că a blocat ceea ce ei percepeau că  „masacrul imobiliar” al acestor cartiere. Din nou suma proprietarilor individuali puteau trăi viețile lor introvertite în spațiile lor particulare fără interstiții publice, departe de antreprenorii care le stricau cu lăcomia și buldozerele lor echilibrul și energiile delicate ale acestor locuri. Aceasta este partea pozitivă a crizei așa cum este percepută de clasa de mijloc proprietară în căutare de spații privatizate bazate pe imaginarul lor restrâns în căutare de ceea ce înseamnă o viață frumoasă suburbană de familie.

Născut din febra unei cereri masive şi aparent diversificate, Floreştiul este un teren al experimentelor urbanistice. Nu însă a unor experimente avangardiste, cum s-ar putea eronat crede, urmare a reflexiei asupra locuirii optime, ci, mult mai modest, şi mai puţin vizibil, a plierii ofertei de unităţi locative pe nevoi de locuire intuitiv şi superficial anticipate. Pe o suprafaţă restrânsă, o luncă utilizată până de curând pentru agricultură, găsim întruchipat o bună parte din spectrul de posibilităţi anticipate la un capăt de Fourier – soluţia locuirii colective, într-un ansamblu ce raspunde unor funcţii elementare  – şi la celălalt de Proudhon –… Continue reading

Promisiunea nerostită a regimului care a debutat în România în 1990 a fost că libertatea proaspăt obţinută va asigura cadrul pentru apariţia unei societăţi asemănătoare celor din “Occident”, în care bunăstarea părea a fi larg distribuită şi în care munca asiduuă părea a avea o răsplată pe măsură. Idealul “clasei de mijloc”, în special, cu toate trăsăturile şi beneficiile presupuse – promovare prin educaţie şi merit, abundenţă de oportunităţi pe o piaţă a muncii mereu deschisă, consum larg de bunuri dincolo de necesităţile de bază, accesibilitatea stilurilor de viaţă consumeriste etc. – a devenit şi la noi norma şi reperul… Continue reading | 1 Comment

Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) a publicat un raport în care se discută problema mărimii aparatului de stat. Argumentul din raport este că mărimea aparatului de stat Românesc (înțeles atât ca mărime a veniturilor, cât și a cheltuielilor publice raportat la mărimea economiei echivalat cu PIB-ul) este una foarte mică comparativ cu restul țărilor Europene, fie că e vorba de țările europene vestice, fie că e vorba de fostele țări socialiste. Un stat prea mic nu este capabil să își îndeplinească funcțiile sale fundamentale specifice unui stat capitalist (învățământ, sănătate, justiție, apărare și… Continue reading

Mie mi-a placut foarte mult articolul domnului Aligica, sa stiti! Nota 10!!! O interventie in dezbaterea V. Tismaneanu si G.M. Tamas. Si asta pentru ca domnul Agilica a reusit ce mie nu mi-a iesit pana acum: sa puna degetul exact pe acele puncte in care conceptul de 'false consciousness' continua sa fie actual, util, si extrem de expresiv. Si culmea, nu pentru proletarul buimacit de capitalistul cel ticalos, ci pentru intelectualul tanar, cu minte patrunzatoare, posesor al unei impresionante culturi economice, sociologice si politice de cel mai inalt nivel. Pentru ‘omul cu misiune’ al timpurilor moderne, pentru purtatorul… Continue reading | 4 Comments

Nimeni nu mai poate fi situationist astazi. „Autorii cu opinii politice revolutionare care se gasesc in acelasi timp in gratiile criticii literare burgheze ar trebui sa se intrebe unde anume au gresit” (Guy Debord, Report on the Construction of Situations... 1957). Principalul scop al situationistilor—constructia de „situatii” vazuta ca o activitiate practica si teoretica—era considerat a fi cel mai radical gest, lunga istorie de excluderi si sciziuni din Internationala Situationista fiind pana la urma (si) o dovada a acestei intransingente. Nu e greu de inteles de ce situationistii au fost intotdeauna niste marginali. Ce e paradoxal totusi e (re)aparitia termenului… Continue reading

Cum zumzetul vuvuzelelor a amuţit în ritmurile fiestei, ne putem întreba ce rămâne în urma marelui eveniment sportiv 2010 FIFA WORLD CUP SOUTH AFRICA™ desfăşurat sub agasantul, pentru oricine mai pastrează oarecare urme de istoricitate, slogan “Ke Nako. Celebrate Africa’s Humanity”. Analiza antropologică a ritualurilor sau evenimentelor publice sugerează că asemenea fenomene se constituie in prilejuri adesea excepţionale pentru a surprinde înţelesurile profunde ale lumii sociale. Încă de la celebra discuţie a lui Max Gluckman privind inaugurarea unui pod în Zululand, întreaga şcoală antropologică de la Manchester a insistat că esenţială pentru… Continue reading | 1 Comment

Nimic nu-mi strică mai mult plăcerea de a privi meciurile de la acest campionat mondial de fotbal, mai ales acum când fazele eliminatorii au adus nişte confruntări de mare clasă, decât dispreţul faţă de acest eveniment şi faţă de fotbal în general manifestat în anumite cercuri progresiste de stânga. Uneori gândirea de stânga despre fotbal e mai enervantă decât vuvuzelele şi mai populistă decât prezenţa politicienilor în tribune. Unul dintre exemplele recente este o intervenţie a lui Terry Eagleton, dar nu este din păcate singura. Pentru Eagleton fotbalul este pur şi simplu noul opiu al popoarelor, o formă de… Continue reading | 7 Comments

English version Deseori s-a subliniat că restructurarea post-fordistă a locului de muncă a creat nevoia unui angajat în continuă auto-dezvoltare, auto-motivare şi auto-reglementare. Persoane întreprinzătoare, proactive, căutând noi experienţe de învăţare, capabile să se adapteze la medii diferite, ca să îşi asigure competitivitatea şi succesul pe piaţă. Cercetarea mea asupra culturii corporate din Cluj arată că proprietarii de firmă consideră capacitatea de adaptare la orice condiţii de muncă o marcă veritabilă a excelenţei şi a succesului. Adaptabilitate implica acceptarea şi conformarea la o cultură organizaţională care premiază loialitatea şi dăruirea, de obicei… Continue reading | 1 Comment

In „Sărac lipit, caut altă viaţă!” (2003) Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoescu critică dictonul zelos al asistenţilor sociali „Nu da peşte săracului, ci învaţă-l cum să pescuiască!” arătând spre bălţile secate (a se citi „criza locurilor de muncă”) şi undiţele din ce în ce mai şubrede. Alternativa „culesului de prune” ca soluţie la sărăcie şi „nemuncă” nu făcea parte din repertoriul conservator-disciplinatoriu la vremea respectivă. Cred că debutul trebuie consemnat. Legea Venitului Minim Garantat (416/2001) a intrat în vigoare în ianuarie 2002, urmând o logică simplă: garantarea fiecărei persoane cu rezidenţa legală în România a unui nivel minim al… Continue reading