Warning: Cannot modify header information - headers already sent by (output started at /usr/local/www/apache22/data/urbanblog/index.php:1) in /usr/local/www/apache22/data/urbanblog/wp-includes/feed-rss2.php on line 8
Blogul de urbana http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog Romania urbana Wed, 14 Dec 2011 03:26:13 +0000 http://wordpress.org/?v=2.8.4 en hourly 1 Fabricând “superbia”: de unde vine urbanizarea haotică? [de Norbert Petrovici] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=850 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=850#comments Sun, 28 Aug 2011 19:07:51 +0000 Norbert Petrovici http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=850 [versiune cu citate din interviuri]

„Cu ajutorul crizei eu zic că suntem salvați”. Proprietarii noilor vile suburbane se simt salvați de criza economică care a devalorizat valorile pământului din cartierul lor. Această bucurie e oarecum nefirescă; devalorizarea valorii unei proprietăți este în general o problema care generează anxietate. Tot procesul de urbanizare și suburbanizare postsocialistă a fost privatizat de către stat, iar piața aflată pe expansiune a profitat de acest lucru construind fiecare metru pătrat disponibil fără utilitățile și infrastructura necesară producând arii cu o densitate foarte mare. Aceste case suburbane construite de către dezvoltatori privați și apoi comercializate arată că niște  „blocuri pe orizontală”, după cum recunosc locuitorii însăși, în contrast vizibil cu visul clasei de mijloc postsocialiste a casei unifamiliale unde copii pot să alerge în curte. Criza a oprit aproape toate șantierele și a blocat planurile viitoare de construcție lăsând arii libere și neconstruite în spațiile haotice a ale cartierului postsocialist. Criza a instalat un sentiment temporar de normalitate, spre bucuria clasei de mijloc, motorul inițial al acestei expansiuni imobiliare. Piața însăși a fost temperată de către criza economică, iar în tot acest timp statul se pare că nu a fost capabil să facă exact acest lucru, adică să producă „normalitate”.  „Într-un fel e destul de romanesc gândirea asta că nu ai teren de joaca [in curte]. Pentru că în străinătate, nu peste tot unde ai o construcție se face un teren de joaca. Vrei teren de joaca, ai parcul gata făcut pentru copii de către municipalitate [pentru toata lumea]” [proprietar de duplex zonă suburbană]. Este un gest de normalitate că primăria să pună la dispoziție spații adecvate de locuire; oricum se pare că este nedrept dacă aceeași primărie blochează dezvoltarea pieței imobiliare prin diverse reglementări, care ajung să fie clasificate că  „birocrație”. Sunt evidente relațiile contradictorii pe care clasa de mijloc din Cluj, și probabil din întreaga Românie cu variațiile de rigoare, le întreține cu administrația locală: pe de o parte această clasă prin presiunile pentru a privatiza procesul de urbanizare prin soluții individuale a renunțat la a face presiuni pentru bunuri publice colective (de ex. parcurile comune), pe de altă parte aceeași clasă de mijloc odată confruntată cu efectele spațiale ale privatizării, își imaginează administrația locală și statul că fiind incapabil să producă bunuri publice (de ex. parcuri comune). Am sa reiau pe scurt câteva momente cheie ale acestui paradox.

Rădăcinile socialiste: Administrația socialistă a fost proprietarul a celei mai mari părți a fondului de terenuri urbane. Când un teren specific era manipulat de către stat, acest lucru se făcea din perspectiva proprietarului, nu din perspectiva managerului urban. Spațiul urban era un obiect discreționar pentru sistematizare și dezvoltare. Acest specific al logicii politice a devenit și mai puternic după 1970, când industrializarea lui Ceaușescu a demarat și la Cluj. Piața imobiliară urbană a fost puternic restricționată și abia dacă au mai fost tranzacții sau proiecte de construcții individuale. Mai mult, pentru a face loc blocurilor socialiste părți importante ale stocul urban a fost demolat. Restricția asupra pieței imobiliare, modul discreționar și abuziv de a manipula proprietățile urbane în timpul socialismului a delegitimat reglementările ulterioare ale proprietății în era postsocialistă.

Vilele din anii 90. La începutul anilor 90, aceste reguli de ordonare ale orașului socialist au dat naștere la o serie de reacții, care în mare măsură au deprivat statul de posibilitatea de a planifica și a guverna spațiul urban. Autoritatea expertizei în a reglementa dezvoltarea urbană a fost deconectată de aparatul politic, și cele mai multe din responsabilitățile de a asigura un management real al proprietății imobiliare a fost transferat la proprietari. Proprietatea a fost reificata, a fost transformată într-un simplu obiect; proprietatea nu mai are o relație socială dintre actorii sociali relativ la un obiect. Prin reificare, drepturile de proprietate au fost schematizate, lăsând la o parte toate relațiile sociale complexe pe care ea le implică, transformând obiectul posesie manevrabil doar de către  „proprietar”. A apărut speranța că o data ce va fi redată proprietarilor de drept ea va fi îngrijită că atare; că o vor guverna, sau mai exact spus că proprietatea se va auto-guverna. Aparatul politic și administrativ a fost exclus de la drepturile de proprietate, reducând seria de intervenții legitime de management urban la câteva operații elementare, chiar dacă unii proprietari evident abuzau de drepturile de proprietate. Mai mult suma acestor proprietari a ajuns să fie imaginată că  „piața”, mecanismul perfect care aducea cu sine reglementare urbană – jocul intereselor puse în competiție aduce echilibru prin limitarea reciprocă a pasiunilor.

Din punct de vedere legal, administrația locală avea responsabilitatea să prepare teritoriile noi introduse în circuitul construcțiilor, dar nu avea suficiente resurse financiare pentru a le pregăti infrastructural, de aceea proprietarilor li s-a dat dreptul să își pună la dispoziție ei înșiși facilitățile necesare. Majoritatea terenurilor erau neregulate, fiind foste terenuri agricole și limita acestora era de multe ori neclară. Prin urmare a devenit o problemă nu doar că administrația să ofere infrastructura necesară construirii, dar să ofere însăși cadrul de reglementare urbană necesară producerii private a acestei infrastructuri. A schița structura străzilor sau stabilirea unor standarde de înălțime a devenit o sarcină foarte complexă. Pe lângă aceasta când un teren mai mare era divizat pentru a fi vândut, proprietarii făceau presiuni asupra notarului să folosească toate mijloacele necesare legale pentru a maximiza suprafața care putea fi vândută. Cumpărătorii terenurilor astfel divizate nu mai erau disponibili să cedeze din pământul lor foarte scump pentru drumuri adecvate. De aceea strategia a fost să se aștepte să se construiască primele clădiri și să fie folosite acestea că și ghid pentru reglementările ulterioare și pentru a schița o structură de străzi ad hoc între casele astfel apărute și în funcție de cedările benevole de teren pentru drumuri. De fapt, fiecare nouă construcție era obligată să propună un plan urbanistic zonal, care trebuia mai întâi aprobat de administrația locală. Adică procesul de urbanizare a fost complet privatizat, statul transferând necesitatea de a propune reguli urbanistice chiar proprietarilor fiecărei parcele. Acest lucru a deschis negocierile de la caz la caz a parametrilor de construcție (înălțime, procent din terenul folosit, etc.) dintre administrație și proprietar, și dintre proprietar și vecinii săi. În plus, sistemul legal lucra el însuși în paradigma  „proprietății auto-reglementate”: faptul că nu au existat precedente de demolare a unei proprietăți dacă acestea erau construite ilegal le oferea o marjă generoasă de interpretare laxă a reglementările negociate cu administrația viitorilor proprietari. În anii 90 au fost foarte multe presiuni pentru astfel de dereglemetare și producerea unei piețe imobiliare. Ce s-a realizat în fapt a fost nu tocmai o piață a caselor unifamiliare, ci de fapt s-a constituit o rețea informală intricată și instabilă de negocieri punctuale care lega forțe administrative și politice cu proprietari și proprietăți. Rezultatul a fost crearea unei structuri de străzi înguste, întortocheate cu acces foarte dificil și multe încălcări abuzive de drepturi de proprietate ale vecinilor. Toate aceste efecte nedorite s-au dovedit a fi foarte frustrante și au creat o relație tensionată în cartiere

Vilele din anii 2000. A doua decadă postsocialistă a însemnat pentru Cluj, la fel că și pentru alte orașe din România, un ciclu de expansiune economică. Dacă urbanizarea de până atunci a fost mai degrabă modestă și a însemnat în special construcția de case, după 2002 ritmul construcțiilor a crescut constant și în locul vilelor au început să apară tot mai multe blocuri. Administrația locală a fost depășită de această nouă situație și o nouă logică politică a fost necesară pentru a putea face față acestei situații. O nouă schemă de a manevra realitatea a apărut prin perfectarea tehnicii privatizării urbanizării. Scala transformărilor a cerut însă o schimbare a scalei privatizării urbanizării: investițiile mari au fost favorizate celor mici (vilele), pentru că aveau suficiente resurse pentru a oferi noilor dezvoltări spații publice. Investitorii puteau primii o scutire de la reguli dacă erau dispuși să investească în infrastructura urbană publică. Dacă până atunci regulile pentru a reglementa o zonă erau produse în chiar procesul de construcție a zonei, regulile erau derivate din primele cazuri, iar apoi aplicate cazurilor următoare. Acum regulile puteau fi negociate dacă dezvoltatorii licitau pentru investiții în infrastructură. A devenit clar în primul deceniu că proprietarii micilor terenuri erau interesați în spații introvertite, în timp ce investitorii conduși  „cu adevărat” de regulile pieței (pentru că trebuiau să vândă mai departe ce construiau), erau mult mai interesați de infrastructură de calitate. De aceea a devenit mai ușor pentru politicieni și mari dezvoltatori să negocieze producția de spații publice cu marii dezvoltatori: drumuri, utilități publice, spații verzi, locuri de joacă, grădinițe și locuri pentru magazine.

Planificarea urbană inadecvată și alianța de putere dintre marii investituri, politicieni și arhitecți a alimentat frustrarea acestei clase de mijloc și discursul lor despre jocul economic imoral jucat de marii dezvoltatori și administrația locală. Piața a ajuns să fie imaginată că un spațiu dominat de interese private și comportamente ne-etice, în timp ce administrația publică era considerată a fi principalul responsabil al haosului reprezentat de geometria neordonată a noilor cartiere și relațiile spațiale nedrepte. Aceasta pentru că  „statul” ar trebui să intervină pentru a modera comportamentele inadecvate iar când acest lucru nu se întâmplă statul este suspectat a fi corup și incapabil. Mai mult, amândouă instituțiile,  „piața” și  „statul” sunt penetrate în acest imaginar de interese pentru că la acest nivel actorii se cunosc intre ei și formează rețele locale. Așa cum văd persoanele din aceste cartiere, apele tulburi ale intereselor locale pot fi evitate doar de  „nivele mai înalte” ale statului. „Interese din ambele părți. și de partea primăriei și de partea constructorului. Aici ar trebui sa intervină ceva mai sus, pentru că aici la nivel local, primăria, consiliul județean se pot face ceva mai multe dedesubturi, e alta treaba, pentru că toți se cunosc aici.” (M, 21, student, rezident al unui cartier nou).

Visul clasei de mijloc.  „Superbia” este un produs complex al visurilor clasei de mijloc pentru o casa privata departe de prezumatele maladii urbane. Statul slab postsocialiste a fost colonizat de imaginarul clasei de mijloc a  „proprietății auto-guvernate” și dorințele suburbane. Cu dublu lor statut de clienți ai administrației publice și de experți ai administrației locale de pe poziția de profesioniști, clasa de mijloc a fost foarte importantă în modelarea procesului de urbanizare în prima decada postsocialistă. Ca o consecință a presiunilor și așteptărilor acestora procesul de urbanizare a fost privatizat. Piața a ajuns să fie imaginată că adevărata salvare și răspuns la toate problemele sociale după căderea regimului comunist, și a fost transformată în principalul mijloc pentru a obține o casă unifamilială construită de individul întreprinzător al clasei de mijloc. Efectul a fost cel de dezvoltare împrăștiată (urban-sprawl) și lipsa unei infrastructuri publice, practic fără servicii și spații publice. Ironic, chiar mijlocul folosit de clasa de mijloc pentru înfăptuirea fanteziilor sale locative a devenit chiar calul troian prin care capitalul-antreprenorial a colonizat în a doua decata cartierele de vile ale clasei de mijloc. Noile blocuri din a doua decadă au fost construite perete în perete cu vilele postsocialiste. Speranța planificatorului a fost că în acest mod spațiile publice produse vor putea fi în sfârșit construite, chiar dacă acest lucru ar însemna sacrificarea unor reglementări (înălțimea caselor, densități, distanțe între construcții, mixul funcțional, mixul de programe). Aceasta soluție însă nu a făcut decât să adâncească lipsa unor spații și servicii genuin publice; mulți dintre dezvoltatori au vândut  „spațiile publice” clienților. Criza economica a venit că o binecuvântare pentru noua clasă de mijloc care locuia în casele uni-familiare pentru că a blocat ceea ce ei percepeau că  „masacrul imobiliar” al acestor cartiere. Din nou suma proprietarilor individuali puteau trăi viețile lor introvertite în spațiile lor particulare fără interstiții publice, departe de antreprenorii care le stricau cu lăcomia și buldozerele lor echilibrul și energiile delicate ale acestor locuri. Aceasta este partea pozitivă a crizei așa cum este percepută de clasa de mijloc proprietară în căutare de spații privatizate bazate pe imaginarul lor restrâns în căutare de ceea ce înseamnă o viață frumoasă suburbană de familie.

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=850 2
Cartierul postsocialist (2): Floreşti, Cluj-Napoca [de Gabriel Troc] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=845 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=845#comments Tue, 23 Aug 2011 08:05:31 +0000 Gabriel Troc http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=845 Născut din febra unei cereri masive şi aparent diversificate, Floreştiul este un teren al experimentelor urbanistice. Nu însă a unor experimente avangardiste, cum s-ar putea eronat crede, urmare a reflexiei asupra locuirii optime, ci, mult mai modest, şi mai puţin vizibil, a plierii ofertei de unităţi locative pe nevoi de locuire intuitiv şi superficial anticipate. Pe o suprafaţă restrânsă, o luncă utilizată până de curând pentru agricultură, găsim întruchipat o bună parte din spectrul de posibilităţi anticipate la un capăt de Fourier – soluţia locuirii colective, într-un ansamblu ce raspunde unor funcţii elementare  – şi la celălalt de Proudhon – casa individuală, cu “grădină, apă, pajiste şi linişte”.

Referinţele amintite nu sunt întâmplătoare, pentru că în raport cu cartierul modern – cu tot ce modernismul urbanist a impus după primul război mondial (şi ale cărui repere la noi au fost noul Bucureşti interbelic şi, mai târziu, nelipsitele cartierele muncitoreşti), cartierul postsocialist este un regres. Se ştie, cartierul modern presupunea deschidere, abolirea străzii înguste, preocupare pentru igienă (“apă, aer, soare”), izolare a unităţilor locative în zone verzi, forme exterioare simple, lipsite de particularitaţi ornamentale ori cromatice şi interioare concepute (raţional) astfel încât să satisfacă necesităţile locuirii individului-tip. Cartierul modern, în intenţia iniţială a arhitecţilor lui, trebuia să se transforme într-un parc şi, prin deschiderea spaţiului, să  micşoreze distanţa dintre vechiul sat şi vechiul oraş.

Neintenţionat, şi în bună măsură ca urmare a raţiunilor de reproducere rapidă a capitalului, cartierul postsocialist a repudiat toate aceste aliniamente. Ceea ce a rezultat, însă, nu reprezintă o formă nouă de aranjament urbanistic, ameliorat – rezultat al reflexiei limitelor demult teoretizate ale primului –, ci o formă eteroclită, hibridă, negativul ce apare atunci când aliniamentele amintite sunt doar negate, fără a fi înlocuite cu altceva.

Ca urmare, regăsim masiv unitatea locativă în forma blocului, care nu mai este însă înscris în geometria simplităţii paralelipipedului, ci este “încrucişat” cu forme variate de vilă, de dimensiuni diferite, cu înălţimi variate ale acoperişului, care adăpostesc apartamente de mansardă din ce în ce mai mici, şi în care sunt decupate terase ori inserate terase cu acoperiş transversal. Aliniate strâns, faţă în faţă, de-a lungul unei fâşii care devine în mod rezidual deopotrivă curte şi stradă, ori dispuse în jurul unei curţi dreptunghiulare cu închidere cazonă, ansamblurile de blocuri-hibrid constituie un repertoar pentru producerea diferenţei în condiţiile folosirii unui minim de resurse: fiecare “dezvoltator” (cu concursul arhitecţilor?) a imaginat un alt tip de grilaj de balcon, altă formă a acoperişului, combinaţii cromatice diverse, mărimi şi forme variate ale ferestrelor, terase meschine, sau, dimpotrivă, excesive, cu ornamente felurite etc. Interioarele nu mai sunt construite cu gândul la categorii sociale de potenţiali locuitori, ori respectând un standard raţional anticipat al funcţiilor pe care apartamentul trebuie să le asigure. Ca urmare, în acelaşi imobil se pot afla apartamente cu 1-4 camere, cu interioare în care există delimitări funcţionale sau în care acestea există doar minimal (urmând să fie realizate ulterior de fiecare locatar, după bunul plac). Tipul de bloc variază de asemenea semnificativ: de la imobile simpliste, cu apartamente de 1-2 camere, ce evocă coloniile muncitoreşti din epoca stalinistă, plus acoperiş şi geamuri termopan, la ansambluri aparent pretenţioase, cu apartamente terasate şi aşa-zise penthousuri. Alături de blocuri, gasim diferite variante de case individuale: case înşiruite, individuale sau duplex, cu un etaj, mansardă şi modesta grădină aferentă; case individuale construite ici şi colo, izolate în mijlocul grădinii precis împrejmuite; în fine, “cartierul în cartier”, zona “selectă”, sever delimitată cu garduri impenetrabile şi dotată cu intrări cu bariere şi sisteme de supraveghere video, care adăposteşte vile somptuoase, adesea excesive (prin mărime, cromatică, vegetaţie ambientală, ornamente), legate între ele prin drumuri corect asfaltate, cu trotuare, treceri de pietoni şi semne de circulaţie miniaturale – un minioraş artificial, expresie certă a dorinţei de izolare de clasă, atât de manifestă pentru noii îmbogăţiţi de după 1990.

Această diversitate relevă în fapt scopul principal al întregii întreprinderi numită cartierul Floreşti: nu acela de a locui, ci acela de a vinde. Nu acela de a răspunde unei nevoi a populaţiei, care priveşte nemijlocit comunitatea locală ca şi comunitate politică şi administrativă, ci strict acela de a exploata o piaţă în care există o enormă cerere şi o mare confuzie în ceea ce priveşte gusturile şi calitatea produselor. Ceea ce a rezultat – deloc surprinzător dacă urmărim traseul comerţului românesc de după ’90, de la “butic”, la bazar, la mall – este un bazar imobiliar, în care se găsesc de toate pentru toţi, ceva pentru fiecare buzunar: mărfuri colorate, poleite, stridente, cu defecte ascunse, care ies însă la lumină odată cu cea dintâi utilizare.

Natura înconjurătoare, un bun gata dat aici, nu numai că nu a fost folosită ca resursă peisagistică, ci a fost privită ca obstacol şi tratată în maniera similară celei din industria extractivă: dealuri întregi sunt excavate, segmentate, terasate, betonate, pentru a face loc unor ansambluri de blocuri, ori şiruri de case individuale ce par aşezate pe locul unor cariere ieşite din uz. Urmărind logica minimizării costurilor, unităţile de locuire sunt înghesuite în preajma reţelelor de utilităţi, producând un peisaj în care aglomeraţia de beton alternează cu ample spaţii goale, foste terenuri agricole, devenite azi maidane sordide, unde turmele satului Floreşti mai pasc ocazional printre resturile de moloz. La fel, pârâurile care străbat cartierul şi care puteau servi deopotrivă ca resursă peisagistică şi ca mijloc natural de împrospătare a aerului, au fost tratate într-o manieră rurală: au devenit simple râpe nedorite, traversate de poduri de beton realizate precar, pline de reziduri menajere şi surse de paraziţi. În fapt, dacă modernismul arhitectural ţintea către dispariţia distincţiei dintre urban şi rural, prin absorbţia amândorura în noua formă de locuire, cartierul postsocialist duce la paroxism proasta dezvoltare specifică unor sate româneşti: case mari, nefuncţionale şi lipsite de orice valoare estetică sunt dispuse fie de-a lungul străzii principale, devenită cu timpul drum judeţean sau naţional (cu traficul aferent), fie, înghesuit, de-a lungul unor uliţe prăfuite, a căror transformare în străzi moderne rămâne mereu amânată.

Peste toate acestea – trasând decisiv coordonatele locuirii – domneşte Legea Proprietăţii Private.

Fiecare palmă de pământ poartă aici pecetea proprietăţii, ceea ce limitează semnificativ accesul, deplasarea, orientarea fluxurilor, deopotrivă a indivizilor şi a autovehiculelor. Regăsim această încadrare la diferite niveluri: fiecare “dezvoltator” şi-a delimitat prin garduri ansamblul construit, fiecare bucată de teren din preajma blocurilor este o parcare precis alocată, iar mulţi dintre locuitorii de la parterul blocurilor şi-au împrejmuit bucata de teren din spatele imobilului, achiziţionată odată cu apartamentul. Ca urmare singurele spaţii penetrabile – care se pot constitui ca locuri de socializare, locuri de joacă pentru copii, locuri de plimbare – sunt căile de acces auto, fie cele înguste dintre blocuri, fie cele situate de-a lungul drumurilor de acces în cartier. Părăsind, şi în această privinţă, un comandament al modernismului urbanist, cel al “deschiderii”, urbanismul postsocialist îi condamnă pe locuitorii noilor cartiere la o locuire încarcerată (o gated community întoarsă pe dos), în care mobilitatea fizică e îngrădită la un număr limitat de trasee, şi în care strada îngustă, repudiată de moderni în favoarea grădinilor şi scuarurilor, redevine locusul principal al comunităţii.

O comunitate care, în fapt, nu este dorită, dar care se constituie conjunctural din nevoia de a face faţă unor dificultăţi comune: după 1990 tendinţa generală a fost de decomunizare, de izolare a fiecăruia în intimitatea apartamentului, de autonomizare în raport cu vechile constrângeri ale locuirii în comun (prin debranşarea de la sistemul comun de încălzire, aproprierea locurilor de parcare, închiderea balcoanelor etc). Veniţi cel mai adesea din vechile cartiere muncitoreşti, în care anonimizarea locuirii a devenit încetul cu încetul o realitate, şi în care comunităţile şi vecinătăţile s-au dizolvat, noii locatari din Floreşti se trezesc, cu surprindere, în situaţia în care s-au găsit părinţii lor cu 30-40 de ani în urmă, când s-au mutat în cartierele Mănăştur, Grigorescu sau Mărăşti: descoperă că fac parte din aceleaşi categorii sociale, că sunt de vârste apropiate, că au profesii asemănătoare, că au câştiguri şi stiluri de viaţă similare. Şi asemănările nu se opresc aici: şi ei, ca şi părinţii lor, trebuie sa rezolve problema îngrijirii copiilor când merg la muncă, şi aici se ia des curentul, apa şi gazul, şi aici apare pe neaşteptate o nouă construcţie în faţa ferestrelor însorite, şi aici trebuie să facă faţă situaţiei de şantier perpetuu. In plus sunt problemele, specifice, ale intrării în legalitate cu actele de proprietate şi cu companiile furnizoare de servicii, probleme cu transportul în comun şi, mai recent şi mai apăsător, cu plata creditelor. Toate acestea obligă la coagulare comunitară, la reapariţia vecinităţii urbane, la o personalizare a relaţiilor sociale, neanticipată şi, adesea, nedorită iniţial – o comunitate care serveşte şi ca supapă pentru defularea nemulţumirilor acumulate. Comunitatea prinde formă concretă devenind un “noi” care include precis atunci când “celălalt”, opus ca interes sau atitudine, este sursa identificată a problemelor întâmpinate: fie că este vorba de “dezvoltatori”, ori agenţii imobiliare, care le-au înşelat aşteptările, fie de administraţia locală din Floreşti, care nu se implică în asfaltarea străzilor, colectarea gunoiului etc, ori de primăria din Cluj, care nu mai asigură transportul în comun, lăsându-i la mâna unei firme private.

Distanţa dintre aşteptări şi realitate este, neîndoielnic, una din trăsăturile cele mai proprii locuirii în cartierul postsocialist. După cum aminteam, cei mai mulţi locuitori au locuit anterior în vechile cartiere muncitoreşti, din Cluj sau din alte oraşe; natural, referinţa pe care au avut-o atunci când au decis să-şi cumpere o locuinţă în Floreşti, precum şi evaluarea locuirii prezente se raportează la apartamentele socialiste. Cel mai adesea au decis să se mute aici la capătul unei experienţe de chiriaşi, ori a traiului împreună cu părinţii – în mai toate cazurile a unei locuiri în spaţii mici, amenajate de alţii. Apartamentele din Floreşti au părut atractive, cu preţuri lor sub media pieţei clujene şi cu spaţiile acestora deschise, cu un minim partaj interior. Largheţea interiorului, cu întreaga ei promisiune de amenajare personalizată, e constant  invocată -, calitate care însă, în urma locuirii efective, devine percepută ca defect: preţul deschiderii interioare, neidentificat în momentul achiziţiei, este lipsa dependinţelor şi a spaţiilor intermediare din structura apartamentului; lipsesc spaţiile de depozitare, ca şi cele de tranzit. Pe parcursul locuirii, se descoperă că noile apartamente sunt, în medie, doar aparent mai mari decât cele socialiste, iar absenţa holurilor, debaralelor, cămării, pereţilor ori uşilor separatoare dintre camere cu utilităţi diferite ridică serioase dificultăţi în organizarea vieţii curente (şi, desigur, amintesc inevitabil faptul că apartamentele socialiste nu erau chiar atât de rău structurate…). Ca urmare terasele spaţioase – visul oricărui locuitor din cartierul socialist – devin spaţii de extindere a interiorului, apărând debarale, dulapuri, rafturi. La limită, reluându-se şi aici modelul locuirii înghesuite, terasele sunt suprimate în întregime, prin închiderea în termopan. Limitarea spaţiilor private din interiorul apartamentelor, cu efectul sonor aferent (dacă merge un televizor sau un radio se aude în toată casa), este dublat de absenţa unei reale intimităţi fonice în cadrul blocului: datorită materialelor slabe folosite, pereţii, ca şi podeaua, rezonează la cel mai mic zgomot: se aud constant paşii vecinilor, maşini de spălat, televizoare etc. În fine, descoperirea precarităţii construcţiei este o experienţă cotidiană, unanim împărtăşită de noii locatari: instalaţiile nu funcţionează eficient, tencuiala blocului, proaspăt pusă, se cojeşte, pereţii sunt strâmbi, uşile nu se închid şamd.

În faţa acestei situaţii, pentru cei, nu puţini, care nu se pot consola cu alegerea făcută, se profilează două atitudini dominante: prima, proprie tinerilor profesionişti, încă încrezători că viitorul este încărcat de promisiuni, pentru care locuirea în Floreşti capătă în proiectul de viaţă un statut temporar, şi care văd reşedinţa actuală doar ca o haltă pe drumul către idealul de locuire amânat – casa individulă cu grădină – şi o a doua, proprie mai degrabă muncitorilor, a căror situaţie economică se deteriorează accelerat, care – cine ar fi crezut cu câţiva ani în urmă? – visează la revenirea în cartierul socialist, revalorizat în urma locuirii din Floreşti şi perceput ca “aerisit”, “înverzit”, cu apartamente “bine făcute, trainice”, cu mijloacele de transport în comun, – pe scurt, care visează la “întoarcerea în oraş”.

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=845 0
Capitalism si retele de afaceri in Cluj [de Norbert Petrovici] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=551 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=551#comments Sat, 30 Apr 2011 14:06:42 +0000 Norbert Petrovici http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=551 Spațiul este legat în mod intim de acțiunea economică, nu este doar un atribut superficial, ci este un element important al procesului economic. Strategiile de acumulare capitaliste variază în spațiu și, mult mai important, spațiul este el însuși un produs al strategiilor de acumulare. Mi se pare fascinant în acest sens cazul Clujului și cazul rețelelor de proprietate dintre firme, cine-pe-cine deține. Clujul comparat cu alte orașe similare din Romania, de ex. Timișoara sau Brașov, nu are per total nimic special. In medie o firma are cam doi proprietari și în medie un proprietar de firmă mai deține părți din încă doua firme. Elementul spectaculos intervine dacă ne uităm însă la cele mai lungi rețele de proprietate. Dacă în Timișoara și Brașov cele mai lungi rețele de proprietate au 6-8 firme, in Cluj rețeaua cea mai mare conține in 2006, aproape 80 de firme, in 2007 are 90 de firme, iar in 2009 aproximativ 120 de firme. Cea mai mare retea de oameni de afaceri avea in 2009 peste 180 de persoane.

Reţeaua cea mai extinsă in Cluj de oameni de afaceri 2009

Aici nu avem însă o situație de ”proprietate neclară” precum în alte cazuri din Europa de Est, adică o situație prin care oamenii de afaceri creează rețele intricate și neclare intre firme pentru a putea să facă față mediului incert și instabil postsocialist. Nu e vorba de faptul că acești oameni de afaceri trasează granițe neclare între firme care permit dispersia în rețea a pierderilor și riscurilor și concentrarea resurselor și profiturilor în anumite noduri. Mai întâi acest caz este o rețea de proprietate între persoane și nu între firme. Adică persoanele dețin mai multe firme și nu firmele se dețin între ele. În al doilea rând, natura conexiunilor arată că acțiunea economică a luat forma unui tip particular de cooperare care a dus la situații profitabile pentru cei mai mulți jucători din rețea. Oamenii de afaceri au încercat să facă cât mai clare granițele dintre firme și să construiască firme specializate pentru proiecte specifice. Practic, s-a preferat diversificarea portofoliului de afaceri cu firme deținute în comun pentru oportunitățile de afaceri noi care apăreau. Aceste firme au roluri punctuale, iar dacă falimentează demonstrează că acel proiect nu a fost unul viabil. O logică project-based liberală.

Teza ”proprietății neclare” este legată de faptul că în Europa de Est statul postcomunist este un stat slab incapabil să reglementeze, de aceea oamenii de afaceri creează rețele de proprietate cu granițe neclare pentru a reglementa afacerile în interiorul unui cerc de încredere. Adică ceea ce statul nu poate face, capitaliștii își pun la dispoziție prin forme organizaționale ingenioase private. Subtema acestui tip de discurs este că fără un stat puternic vom avea o piață suboptimă în care pierderile nu vor sancționa proiectele nereușite, ci doar se vor dispersa pierderile în rețele de afaceri extinse. In cele din urmă statul va trebui să intervină și să preia pierderile pentru a preveni prăbușiri în masă a economiei. Problema acestui tip de argument este caracterul profund aspațial. Capitalismul nu este ceva anume care are o esență, iar piața este un efect al unui stat care are și el o esență: ”postsocialismul”. Nu se poate deduce proprietatea neclară dintr-un stat slab incapabil să reglementeze. O demonstrează tocmai cazul Clujului. Statul slab romanesc se pare ca aici a produs ”proprietăți clare”. Cred că e nevoie de o imagine mai complexă și spațială a economiei politice postsocialiste.

Apariția acestor rețelele mari din Cluj este legată de o întreagă istorie a unor tensiuni dintre agenți aflați pe scale spațiale diferite: locale, naționale, globale. La începutul anilor 90 la București au ajuns politicieni locali naționaliști cu o agendă destul de diferită de cea a politicienilor manageri și ingineri care dominau politica națională. Acest lucru a blocat accesul oamenilor de afaceri locali la resursele care se distribuia național și a făcut să se orienteze spre resursele disponibile local. Acest lucru a fost încurajat și de politicile protecționiste ale administrației locale naționaliste conduse de către Funar și a blocat intervenția capitalului străin. Rezultatul a fost formarea unor rețele locale dense care își puneau în comun resursele pentru proiectele specifice de afaceri pe care le realizau. Aceste cercuri de afaceri, până în 2004, când administrația locală a fost schimbată pe una neoliberală avându-i în frunte pe Boc și pe Nicoară, au reușit să aibă suficiente resurse pentru a-și negocia o integrare de succes în fluxurile globale de capital (ex. vânzarea Astral, vânzarea pachetului majoritar BT la BERD, venirea Siemens, Emerson, Nokia, etc.). Orașul în sine, Clujul, a devenit o entitate de sine stătătoare în aceste jocuri economice. Contingențele locale au produs un capitalism cu un gust specific á la Cluj, iar în proces Clujul a devenit o entitate cu granițe economice specifice și cu un anumit ethos de afaceri.

Ceea ce vreau să zic este că statul nu este omogen și că există regimuri variate de acumulare locale rezultate la intersecția a multor procese politice și economice cu întindere diferit. Că spațiile capitaliste și ce ajunge să fie local sunt rezultate ale proceselor variate de acumulare și reglementare. Rețelele din Cluj și modul în care s-au format țin de o dinamica de interacțiune desfășurată pe diferite scale Cluj-Ardeal-București-Global, și e interesant și util să studiem capitalismul nu doar în general ca un set de legi imuabile si invariabile care se aplică la fel peste tot. Variatele contingențe particulare au efecte asupra regimurilor de acumulare și asupra vieților unor oameni specifici. Cred că e păgubos să numim aceste rețele de afaceri din Cluj ”rețele de corupție” sau să vedem în ele o conspirație a unor oameni pentru a pune mâna pe putere din umbră. De asemenea, e păgubos să căutăm ”capitalismul adevărat”, Capitalismul cu C mare si logica lui imuabilă cu legi de fier. Cred ca e mult mai productiv să studiem propriu-zis formele în care se produce capitalismul și să nu uităm că în ultimă instanță capitalul este o relație socială. Relațiile sociale nu sunt nici constante în timp și nici în spațiu, deci nici capitalismul nu este o relație logică egală cu sine oriunde și oricând.

[Retelele sunt rezultatul unei cercetări realizate de Norbert Petrovici, Anca Simionca, Cristian Pop, Sorana Ionasanu in cadrul Facultatea de Sociologie, UBB]

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=551 0
Despre subiectul neoliberal şi mediul corporat românesc [de Irina Zincă] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=976 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=976#comments Fri, 25 Feb 2011 10:08:12 +0000 Irina Zinca http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=976 In cadrul capitalismului global şi în contextul mai restrâns si teoretic incă nesaturat al actualelor forme de munca apare adesea problema noului tip de angajat. Odata cu aterizarea investiţiilor străine directe şi implicit cu răspândirea firmelor multinaţionale, în România mediul corporat a început treptat să se prezinte ca o sursa incontestabilă şi mult râvnită de beneficii materiale şi simbolice, valori sociale (sub forma corporate social responsiblity), un set axiologic caracteristic şi relativ clar delimitat.

Intr-un spatiu politic tranzitional in care s-a cautat aplicarea modelelor capitaliste occidentale au fost produse un soi de forme fara fond, cu atat mai mult cu cat ceea ce s-a incercat a fost translatarea unor „culturi organizationale corporate” intr-un mediu social prea putin pregatit pentru asta. Prin releele transformatoare, mutante ale globalizarii, noul yuppie autohton pare totusi sa fi invatat in abstracto despre un stil de viata à la middle class, urmand ca abia apoi sa-i devina accesibile si mijlocele de punere in practica. Dar a imita ceva imaginat ia forme concrete, observabile, tangibile. In consecinta, avantul si nesatul de a atinge visul ‘profesionistului’, al tanarului aspirant la succes carieristic, au devenit pe nesimtite realitati imediate in intampinarea carora au venit treptat si serviciile corespunzatoare – spatiile de consum gentrificatoare.

Capitalismul global inseamna nu doar economie (şi) politica, ci şi un spirit (în buna tradiţie a lui Weber), o cultură, moduri de a face lucrurile, cu atât mai mult în cadrul neoliberalismului în care s-a argumentat în multiple ocazii că logica pieţei a acaparat atât socialul (înţeles ca practici de zi cu zi), cât şi imaginarul colectiv. Conform acestei perspective devine imperativă înţelegerea acelor mecanisme abstracte produse şi reproduse de logica materială a capitalului. Parte din aceste mecanisme non-materiale face şi crearea de culturi organizaţionale (care să se plieze pe specificul corporaţiei), la fel ca şi procesele conexe precum subiectificarea.

Problema transformărilor prin care trec indivizii într-un mediu puternic scriptat cum e cel al corporaţiilor este tematizată în genere  prin câțiva termeni cheie precum cultură organizaţională, autopercepţie, reflexivitate, inteligență emoțională, etc.. In acest context prefer folosirea conceptului de „subiectificare”, adică transformarea persoanei într-un subiect format într-un câmp de putere specific firmei post-fordiste, proces care se manifestă printr-o convergenţă parţială a valorilor produse de managementul/proprietarii firmei cu cele ale angajatului de rând, şi creaza un individ “responsabil din punct de vedere moral de navigarea lui in câmpul social, folosindu-se de alegeri raţionale, de calcule costuri-beneficii bazate pe nişte principii de piaţă până la excluderea altor valori etice sau sociale”. (Hamman, 2009: 1). Problema subiectificării se formulează uneori şi ca un soi de modelare a sinelui de catre procesul transformator al micro-guvernării neoliberale care actioneaza prin practicile de calcul temporal si orientarea practicilor de zi cu zi.

De aceea, subiectificarea în corporația neoliberala poate fi înțeleasă ca un set de micro-tehnologii de guvernare ce reuşesc să îi facă pe indivizi să internalizeze raţionalităţile conducerii politice în propriile logici, practici şi metode de a se guverna singuri prin internalizarea unor seturi de valori care iau expresii concrete în comportament, limbaj, felul în care se prioritizează alegerile individuale, stilul de viaţă. Totuși, aceste micro-tehnologii nu sunt radical noi. Andrew Kipnis (2008) argumentează că, de exemplu, şi confucianismul promoveaza calculabilitatea şi individualismul în aceeaşi măsură. Totuşi, consider că ceea ce este primordial în a defini neoliberalismul nu este neapărat centralitatea individualismului, ci mai degrabă motivaţia primă şi scopul ultim pentru care acestea sunt promovate. Mai exact, e vorba de ideea devenită clasică de la Thatcher incoace – responsabilizarea individului şi trecerea în culise a statului. Motivaţia are de a face, în primul rand, cu încercarea de a eficientiza la maxim munca individului în numele profitului, a creşterii rentabilităţii angajatului, şi a concentrării asupra propriului sine. Responsabilizarea angajatului face posibilă periferializarea responsabilităţii angajatorului şi reuşeşte să concentreze eforturile şi energiile la nivel de individ. Si nimic nu pare să fie mai eficient decât convingerea individului că munca pe care o face e doar pentru sine, în variatele forme de recompensare. Deşi poate lua forme diverse sau expresii aparent contrare, narativa neoliberală (aşa cum se manifesta ea in mediile corporate clujene și de aiurea) e identificabilă după motivaţia care stă în spatele acestor expresii şi în spatele setului axiologic promovat, astfel încât comparaţiile între ideologii fără o genealogie comuna (dar care par să împărtăşească elemente comune) rămân doar vag problematizante.

O mare parte din munca de a produce subiecți organizaționali este una prin exceleță emoțională. Emoțiile și stările afective așteptate sunt înscrie în practici, externalizate în obiecte și scripturi ce țin de codurile de interacțiune prescrise de organizație. O mare parte din discursurile conturate în timpul interviurilor în diferitele multinaționale din Cluj (de-a lungul anului 2009) se referă la dimensiunea emoţională a mediului de lucru (ajutor reciproc, susţinere, încredere, prietenie, etc) şi a nevoii de a crea situaţii în care această dimensiune să se manifeste în mod constructiv. Intr-una dintre companii există practici care să permită defularea tensiunilor într-un cadru prestabilit.

Scopul este acela de a-i face să se simta relaxaţi, să ridice probleme. De exemplu, dacă aş fi strigat la ei, ar avea sansa să se plângă de asta fără ca eu să fiu prin preajmă. Practic, ideea e să le oferi confortul necesar pentru ca ei să nu ascundă nimic… pentru că la un moment dat asta s-ar putea intoarce împotriva lor. Am avut situaţii când… până la urmă, problemele echipei au fost descoperite prin aceste mecanisme. […] Dacă nu existau aceste întâlniri cu managerul de echipă şi cu departamentul de HR, s-ar simţi pierduti, ca şi cum ar fi ai nimănui. (manager de echipa – departament de finanţe, 25, F, multinaţională de outsourcing )

Munca emoțională este înscrisă direct pe corpurile angajațiilor și așteptările față de cum ar trebui să se comporte acestea. O temă recurentă a lumii corporate clujene este necesitatea îmbunătăţirii personale constante care trebuie realizată cât mai bine şi cât mai repede posibil odata ajuns în firmă. In unele cazuri intervievații au descris ceremonii sofisticate de decernare a premiilor de performanţă, sisteme complexe de evaluare a acestor performanţe, sau încurajarea competiţiei între angajaţi sau grupuri de angajaţi sub formă de concursuri cu premii şi regulamente relativ complexe.

De exemplu, anul ăsta am început un concurs: membrii echipei trebuie să vină cu diferite idei de optimizare, şi asta înseamnă practic că în cele mai multe din cazuri işi fac lor viaţa mai usoară. Fie că e vorba de accelerarea unui proces, sau un beneficiu material pentru un client… De exemplu, încasăm banii pentru o factură mai repede, sau facem calculele mai repede folosind alt tip de Excel care ne dă informaţiile mai repede şi mai corect decât înainte… Deci practic, orice idee mică pentru îmbunătăţire se materializează într-un ‘idea tracker’ şi există bonusuri pentru asta. Premii de fapt. (manager de echipa – departament de finanţe, 28, B, multinaţională de outsourcing )

Angajatul este transformat într-un „subiect”, în sensul dublu al acestui cuvânt de subiect al puterii și de subiect autonom/reflexiv, în contextul forțelor specifice și contradictorii ale fiecărei organizaţii. Iar acest lucru face ca uneori tocmai procesul de „subiectificare” să fie surprinzator de vizibil sau supărător de invizibil. De exemplu, în firmele româneşti în care am luat interviuri și care au fost preluate (in general dupa anul 2000) de o corporaţie transnaţională există ciocniri vizibile între cele două „culturi și valori organizaționale” – cea formulata anterior si cea care incearca sa se impuna dupa preluare.

In aceste companii ‘mixte’ angajaţii cu care am vorbit sunt in general în căutare de stabilitate, sunt mai reticenţi sau selectivi cu privire la utilitatea trainingurilor, şi găsesc mai uşor confort in munca repetitivă, sau cel puţin lipsită de provocări. Scepticismul faţă de importanţa valorilor companiei şi a aproprierii lor apare evident intr-unul dintre interviuri.

Chiar am avut o intâlnire depre asta. Uitaţi-vă la broşura asta ca să vedeţi. Găsiţi acolo toate răspunsurile… viziune, chestii… la nivel internaţional, setul de valori. A fost făcut de cei din Olanda, corporaţia în sine; este setul de valori la nivel internaţional. A fost un training la care am dormit toţi pentru că era într-o sfântă zi de vineri. Dar s-a facut. Un training draguţ cu imagini despre câţi oameni beau lapte… In fine, deci… a durat vreo 5 ore. Doar cei din middle management au participat, şi în general la trainigurile astea ne dau tot felu’ de materiale ca să transmitem informaţiile mai departe; asta pentru că şefii de departamente au responsabilitatea să informeze subalternii si colaboratorii.  (Area sales manager, 33, F, firma de productie si distributie de produse lactate)

In schimb, corporaţiile care îşi translocă un întreg complex de producţie în România au o „cultură organizaţională” mai compactă, clar articulatăa şi cred eu, mult mai eficientă în procesul de subiectificare.  Cei care lucreaza în astfel de multinaţionale reuşesc să-şi formeze un discurs mai coerent şi convingător despre ce înseamnă să fii angajat într-o anumită companie, să fii mândru de performanţe, recunoscător pentru recompense, şi ambitios în idea îmbunătăţirii de sine constante.

Cred că este foarte important să schimbi compania cam la 4-5 ani pentru că altfel ajungi în faza în care ai impresia că ştii tot şi te opresti din a mai invăţa ceva nou. […] Mă gândesc să părăsesc compania în cazul în care nu mi se vor diversifica sarcinile. Dacă îmi schimb poziţia însă, şi o sa fac alte lucruri, interesul meu ar putea fi păstrat aici; pentru că nu am neapărat nevoie să mă mut la o altă companie ca să învăţ ceva nou şi să fiu apreciat. Dacă peste trei ani voi avea aceeaşi funcţie, atunci cu siguranţă mă voi gândi să plec. (Partner Account Manager, Vânzări, 29, B, companie de software)

Evidentele tonuri deterministe ale conceptului de subiectificare (înscrise în originea sa poststructuralista) pot fi depășite luând în calcul modurile particulare în care angajatul răspunde narativelor organizaționale. Transformarea angajatului într-un subiect organizational pare a avea o directie top-down, în care nişte forţe externe par să prelucreze/ să modeleze individul după nişte principii de piaţă care sunt menite să servească interesele deţinătorilor de capital. Însă, aşa cum seturi de valori aparţinând discursului hegemonic neoliberal se manifestă într-un anumit tip de retorică specifică unei companii (adaptat, contextualizat), intr-un mod similar reinterpretarea şi internalizarea la nivel de individ se produce şi se manifestă prin discurs. Subiectificarea ar trebui privită ca rezultat (intermediar şi provizoriu) al unui proces dialectic dintre logica non materială a capitalismului şi reinterpretarea, internalizarea contextuală, individuală.

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=976 0
Gentrificarea Lipscaniului în cifre [de Alexandra Sipetan] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=955 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=955#comments Sun, 26 Dec 2010 17:27:09 +0000 Alexandra Sipetan http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=955 Lipscaniul s-a transformat in timp din zona destinată producației, in una exclusiv destinată consumului. Datele unui recensământ al zonei sunt ilustrative. Am identificat 580 de locații in zona centrului vechi. Spațiul este dominat de spatiile abandonate, in numar de 170 (29%). De asemenea 110 din spațiile identificare sunt cafenele, baruri, restaurante (19%). Marea majoritate au aparut in perioada 2009-2010, si anume 58 din totalul de 79 localuri la care s-a putut afla anul apariției. Dintre spatiile surprinzatoare intalnite fac parte cele 11 magazine mixte (2%), acelea alimentare ce caracterizeaza mai mult orașele mici, existenta unui palat voievodal, a 8 spații cu destinație medicala/farmaceutica (1%), a 12 agenții de turism, cat si a unui spital. Hainele se vand in 28 de spații (5%), iar incalțamintea in 11 (2%). Lipscaniul inca se poate bucura de un numar ridicat de magazine dedicate mireselor și anume 18 (3%). Ca un prim argument al revenirii zonei la viața și al transformarii acesteia stau și cele 27 de spații in curs de amenajare la data cercetarii (5%).


Fig.1 Terasa pe str. Smardan, Lipscani

Intreaga zona descrisa anterior ca zona Lipscani numara in total 110 localuri de gen cafenele, baruri, puburi, restaurante, adica 19%, iar analizand denumirile, doar 16 (15%) dintre acestea au denumiri in limba romana. Cea mai veche locație de acest gen din zona, functionala inca, este Carul cu Bere, datand din 1879. Momentan prezența lanțurilor de baruri, restaurante este simțita în 10 astfel de locații (9.5%): City Grill, Carul cu Bere, shaormaria BundeTot și Cantina – aparținand aceluiași lanț, Gregory’s /Coffe right, Tip Top, Broasted Chicken, Dukin Donuts, Dirty Harry’s și Tratoria Fadellini.

Din totalul de 110 localuri, 58 ofera mancare, iar 49 ofera produse de desert. Lipscani devine un loc destinat luarii mesei în oraș. Dar este și un loc al magazinelor alternative precum magazinele de haine hippie (HaiHui, Soul Rebel, Monique), echipament montan, dar și noile ciocolaterii, magazine de biciclete, ateliere fotografice și spațiile pentru vanzarea ceaiului – acestea numarand in total 16 spatii. De asemenea mergand pe Lipscani putem descoperi Fusion de Cernei un nou magazin al unor creatori de moda independenți sau ciocolateria Choco fashion shop. Concurența acerbă aduce și barurile tematice, dintre acestea trendul barurilor irish precum O’Hara, St.Patrick, dar si barurile sport precum Sport Bar, ceainariile, de ex. Bernschutz&co și Casa de Ceai, si chiar o locație turceasca, La Divan. Acem un întreg val de oferte de bere nefiltrată, prezente acum in O’Hara, St. Patrick, Medieval House, Octoberfest. Acest fapt este atat o extindere a influentei irish, cat si o largire a gusturilor, o nevoie de personalizare si particularizare, este ceea ce intalnim si in spatiul descris de Chatterton si Hollands in Urban Nightscapes.

Pentru a face spațiile atractive clasei de mijloc, puburile, cafenelele înscriu în spațiu codurile și referințe culturale; se pune un accent mai mare pe design, pe existența unui element specific, crearea unei atmosfere. St. Patrick s-a definit ca Irish și a decorat pèreții cu logouri și vechi reclame de beri irlandeze, a exploatat culoarea verde si lemnul masiv. In intrega zona localurile ofera o alta lume, o data ce treci pragul are loc o rupere de realitate, ele promit a transporta consumatorul in alt spatiu si timp, intr-o lume idilica, fie ca e in Bucurestiul Interbelic (Interbelic bar), o gara (Orient Express), un stadion (Sport bar), peisaje orientale (restaurant La Divan), frantuzesti (Buen humor) sau evul mediu (Medieval Art). Trotuarele, strazile au fost revendicate de catre patronii localurilor și consumatori și transformate in terase. Majoritatea barurilor/cafenelelor au terase, astfel, din totalul de 110 localuri, 76 au terasa (69%).

Zona devine una a turismului, pare a se elibera de funcția sa de cartier locuibil și se prezinta la prima vedere ca zona turistica de petrecere a timpului liber sau de tranziție spre alte zone. Ideea de evadare, de incercare de noi experiențe tenteaza mai multe publicuri in cautare de spații de relaxare. Majoritatea clădirlilor par parasite la prima vedere, însă o parte mai sunt folosite ca spații de locuire. Zona Lipscani oglindește foarte bine aceasta tendința de polarizare, turiștii locului reprezinta fata consumului urban, iar localnicii populatia exclusa, privata de la noile spații de consum, produse și facilitați, contrastul intre felurile de utilizare a spatiului fiind unul izbitor. Am identificat 27 spații și terenuri in amenajare (5% din totalul de 580 spatii). Am identificat de asemenea 170 de spații/terenuri abandonate, adica 29%, reprezentind cea mai mare parte a spatiului centrului vechi. Exista insa o discordanța intre strazi, unele precum Strada Franceza alterneaza in spații renovate și cladiri in paragina. Altele, precum Pasajul Francez sunt in intregime abandonate.


Fig.1 Pasajul Francez, Lipscani

Se pot observa vechile sigle de pe str. Lipscani, Gabroveni, Selari, Smardan ce atesta vechile utilizari ale spațiului – in general mici ateliere de confectii, magazine pe comanda, consignatii. Zona Lipscani era dominata in secolele XIX-XX de o imparțire specifica a spațiului: casele erau atat ateliere de mestesugarit, de pielarie sau blanarie, la parter cat și locuințe ale meștesugarilor la etaj. Artizanat, croitorie, vopsele, textile, toate atesta ca Lipscaniul cat și strazile vecine erau o arie destinată producației meșteșugărești. Siglele și magazinele inca funcționale atesta astfel ca strada Covaci era zona a consignațiilor. Șelari a ramas dominata de magazinele de sticla, asa cum Blanari și Hanul cu Tei au ramas fidele artei și comertului cu vopsele și ustensile pentru pictura. Însă istoria poate fi și ea comercializată. Pubul Bordellos a ales sa valorifice exact trecutul cladirii, el fiind amplasat exact in locul unui bordel din secolul XIX.


Fig.1 Sigle funcții culturale str. Franceza, Lipscani

Un alt aspect interesant este faptul ca Lipscaniul a fost locația a multe instituții de cultura importante: Studioul de Teatru Casandra, Studiourile Animafilm, Teatrul de Revista Constantin Tanase, Teatrul de Comedie cat și o cladire a Teatrului Țandarica, ultimele doua inca funcționale. Plus, în ultimii zece ani în Lipscani au funcționat câteva galerii și ateliere de artă independente. Din acest motiv Lipscani devine atractiv și ca spațiu cultural, dar și pentru industriile creative precum design (Fusion by Cernei), arta fotografica (Fotocabinet).

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=955 0
In memoriam: Gabriela Coltescu, 1943-2010. http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=946 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=946#comments Wed, 15 Dec 2010 14:35:26 +0000 Calin Goina http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=946 Sunt puţini oameni în jurul nostru care fac ca lumea să aibă sens doar prin faptul ca sunt. Pentru mine doamna profesoară Colţescu a fost unul dintre aceştia. Am întâlnit-o, student în anul întâi, în 1990, la primul nostru curs de “Politologie” care a început de la cum putem fi ‘împreună’ în mitul lui Platon din Protagoras. Între oportuniştii şi ‘animalele academice’ în cautare de os de ros care îşi inventau discipline de predat imediat dupa 1989, doamna profesoară Colţescu era cu totul şi cu totul altceva, un adevărat intelectual, un profesor de filosofie politică, care mânuia greacă veche şi latina, şi era la fel de acasă în germană, franceză sau engleză. Mi-o amintesc, la curs, digresând şi rostind pentru noi (din memorie) întreg discursul lui Marc Antoniu ”but Brutus says he was ambitious; and Brutus is an honourable man…” A recita poezie crează o formă de intimitate între profesor şi student pe care, dezvăluind-o acum, o resimt aproape ca un gest impudic.

În doamna profesoară Colţescu am întâlnit probabil primul, şi unul dintre foarte puţinii, intelectuali consecvenţi de stânga de la noi. În anii ‘90-’95 ai studenţiei mele eram cu toţii, cei din generaţia mea, liberali. Toată lumea citea Cioran si Eliade (sau cel puţin le cumpăra cărţile de la Humanitas) şi jura pe Hayek: orice avea de-a face cu ‘statul’ sau cu ‘socialismul’ era, de la sine, rău, depăşit, dacă nu chiar criminal. Noi ne vedeam pe atunci, ‘tinerii’ care ‘făcuseră revoluţia,’ mai ales acolo, la Timişoara, bastionul luptei anti-FSN şi anti-Iliescu. Respectul pentru profesionalismul şi charisma profesoarei Colţescu ne făcea s-o respectăm cu mirarea că poţi fi atât de cultivat, coerent, şi consecvent de stânga înainte şi după 1989. Nu cred că sunt mulţi intelectuali români despre care se poate spune acelaşi lucru. Şi doar cine îşi aminteste fervoarea şi activismul politic al Timişoarei în anii de după revoluţie, când generaţii şi familii erau dezbinate din cauza unor diferenţe de opţiune politică, poate aprecia cu adevărat admiratia cu care noi tinerii ‘revoluţionari’ (de dreapta) o înconjuram pe ‘comunista’ doamnă Colţescu.

Mi-a povestit că, fiica de funcţionar şi învăţătoare, eleva Meteş a urmat in anii ‘50 Liceul Clasic din Timisoara. În timp ce ea era acolo liceul a fost desfiintat pentru că “nu era nevoie” şi, cum spunea ea “nici n-aveai ce face cu ăştia, numai am incurcat lumea, eu.” Acolo, o profesoară de română i-a format o sensibilitate de stânga în plina dictatura a proletariatului: când vre-o elevă, de exemplu o fiică de doctor greşea, se auzea un: ”Cum se poate Liana dragă, tu, care eşti de familie bună, să nu fi citit, şi ăsta.. care n-are cărţi în casă să fi citit mai mult decât tine?!” Eleva Meteş era, desigur, de partea lui “asta”

În timpul studenţiei la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (intrată pe cele 10 locuri din 25 rezervate celor ca ea, care nu erau fii de muncitori sau ţărani), studenta Meteş a primit ‘vot de blam pentru spirit mic burghez’ în timpul uneia din acele şedinţe în care studenţii erau asmuţiti unii împotriva altora şi logica elementară era călcată în picioare de dictatul ideologic. Cu toate acestea, a fost şi a rămas un om de stânga, din simplul motiv că n-a înţeles niciodata de ce ororile unui regim dictatorial nu pot fi atacate si criticate tocmai de la stanga. Ceea ce a pare atat de greu de gandit pentru mulţi dintre noi.

Prin anii 2001-2002, întorcandu-mă din Los Angeles, ne-am regăsit la fel de prieteni, dar mult mai aproape în ce priveşte poziţia politică. Spun prieteni, pentru că înca n-am cunoscut un om mai tânăr decat Gabriela Colţescu. Am râs cu lacrimi cand imi povestea cum a primit la decanat un grup de tineri cercetători, pare-mi-se de la o oarecare fundatie, care voiau sa-i propuna un proiect de colaborare şi au surprins-o în vreme ce asculta fisiere mp3 cu melodiile tineretii ei: “Bella Ciao!” “Avanti Popolo!” sau “Internaţionala.” In acordurile ample ale corului Armatei Roşii care rasunau in boxe, tinerii si-au prezentat propunerea: un studiu comun asupra “ sechelelor mentalităţii comuniste în societatea româneasca contemporană.” “Calin, imi povestea doamna profesoară, nu ştiam dacă să rad sau să mă prefac că nu observ nimic, dar, te rog sa ma crezi, erau atat de tineri încât nici nu-şi dădeau seama ce muzică ascultă!”

Imi amintesc ca in 2006, doamna profesor Colţescu a fost invitata ca ‘intelectual de stanga’ la un seminar organizat la NEC pe tema ‘comunismului.’ Mi s-a parut definitorie interacţiunea profesoarei Colţescu cu un cineva de acolo care insista (cu supleţea teologică a unui taliban) asupra caracterului ‘sacru’ şi inalienabil al proprietăţii. Doamna profesoară i-a amintit colegului său (şi el absolvent de filosofie) câteva din noţiunile elementare ale conceptului de proprietate la Locke si Rousseau. Şi, atât de în spiritul de a fi al doamnei profesoare, în notele publicate despre acea întalnire de dl. Bucurenci intervenţia profesoarei Colţescu e precedata de un ‘nu i-am reţinut numele.’

N-am invatat doar politologie si filosofie politică de la doamna profesoară, ci un mod de fi. După o viaţă de muncă în universitatate alaturi de filosoful Viorel Colţescu, după ce a fondat si a condus, ca decan, Facultatea de Ştiinte Politice a Universităţii Timişoara, doamna Colţescu a murit “conferentiar” în acelaşi apartament de două camere confort doi (primit, şi acela, foarte târziu în viaţă) şi fără să fi avut macar o Dacie “comunistă.” Câteodată are rost să ne amintim şi ce nu a făcut doamna profesoară Colţescu, nu doar ceea ce a făcut.

Simplitatea si caldura cu care ne aduna in jurul ei în micul apartament de pe General Dragalina alături de cafelele şi tigările pe care le devora nu erau egalate decât de uluitoarele, ameţitoarele conexiuni pe care le facea între evenimente şi cărţi, şi de ascuţimea nemiloasă a analizelor sale. A fondat o şcoala de stiinte sociale la Timişoara, şi ne-a lăsat câteva volume. Mai mult însă decât toate acestea rămân însă cei care au avut bucuria să o cunoască, să o asculte şi să vadă cum se dăruieşte un om celorlalţi.

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=946 5
Traficul ca atelier metodologic [de Stefan Guga] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=937 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=937#comments Mon, 06 Dec 2010 01:05:31 +0000 Stefan Guga http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=937 Postul asta vine ca urmare a prezentarii pe care am facut-o vineri la conferinta SSR2010. Sper sa nu fie interpretate lucrurile de mai jos nici ca o critica unidirectionala (nu e nici pe departe o critica a etnografiei in general, ci mai degraba a unui tip specific de critica ce porneste de pe o asemenea pozitie metodologica, i.e. una din perspectiva de la „firul ierbii”; la fel, nu este vorba despre Marx, Bourdieu sau Durkheim, ci mai degraba despre probleme mai generale ce tin de metodologia stiintelor sociale) si in nici un caz ca un argument complet; sunt doar cateva note scrise rapid care fac in mod implicit referire si la unele lucrari prezentate la Atelierul de Metodologie de la Cluj la care nu am putut fi prezent (probabil, deci, ca voi repeta lucruri deja discutate acolo).

In lucrarea mea despre congestionarea traficului auto in Bucuresti am vorbit fara rezerve despre „capital” si „acumulare de capital,” „stat,” „dezvoltare inegala,” „productia spatiului” s.a.m.d. „Fara rezerve” insemnand fara sa-mi fac probleme prea mari in legatura cu posibilele capcane teoretice si metodologice (e.g. reificarea „capitalului” sau a „statului,” o interpretare care pune foarte mult accentul pe dimensiunile structurale sau sistemice ale fenomenului), sau mai bine zis fara sa includ in lucrare sau in prezentare pozitia mea fata de utilitatea si legitimitatea folosirii unui asemenea aparat teoretic intr-un asemenea mod. Liviu Chelcea si Norbert Petrovici au avut mai mult sau mai putin aceeasi critica: „Ce este capitalul?” (specificata ca problema agency-ului) / „Capitalul de care vorbesti tu nu are «faţă»”? Am clarificat problema asta ca fiind in principal una de metodologie, si anume situarea analizei mele la un nivel de abstractizare mai inalt. Totusi cred ca problema e una mai generala, adica nu tine de idiosincraziile celor doi critici carora tin sa le multumesc inca odata si cu care in mare masura am cazut de acord (sunt convins ca amandoi sunt in totalitate de acord cu ce am de spus aici). E vorba de o respingere mai mult sau mai putin implicita a interpretarilor care, chipurile, cad in capcana reificarii tocmai pentru ca pun accent pe structura si sistematicitate in dauna agency si, corelativ, in capcana teoreticismului. (Se poate spune intr-un fel ca argumentul general este unul „etnografic” ce tine de „grounding.”)

Ca practica generala, diferitele niveluri de abstractizare nu trebuie vazute ca fiind mutual exclusive. De aceea am si spus ca as putea sa-i dau „capitalului” o „faţă” numai la un alt nivel de abstractizare si care pana la urma cel mai probabil nu ar fi schimbat prea mult din rezultatele analizei mele ci mai degraba ar fi adus ceva in plus. Nivelul de abstractizare cu care trebuie—constient si reflexiv—sa lucram depinde, bineinteles, de obiectul studiat si de intrebarile pe care le punem. In dimensiunile standard ale unei lucrari imi este greu sa cred ca pot fi combinate diferite niveluri de abstractizare fara a se pune accentul pe unul anume; a vedea totusi un joc cu suma zero intre, sa zicem, etnografie si economie politica este cat se poate de neproductiv. Altfel s-ar putea sa nu-mi fie terminat cercetarea niciodata,  sau oricum as fi obtinut cu totul alte rezultate (care, bineinteles, s-ar fi referit la o alta dimensiune a fenomenului studiat, nepermitandu-mi deci sa inteleg caracteristicile sale sistemice). Ideala este gasirea unui echilibru si poate chiar stabilirea unei diviziuni a muncii (intr-un sens cat se poate de larg deci excluzand rigiditatea ignorantei si separarii inter-disciplinare) care poate ca tine mai degraba de dimensiunea colectiva a cunoasterii decat de cea a productiei individuale. Putem vorbi fara probleme despre capital fara „faţă” atat timp cat nu presupunem ca logica structurala este reprodusa mecanic la nivelul practicii si atat timp cat recunoastem limitele puterii cognitive si explicative a unei asemenea analize (la Wallerstein, spre exemplu, granita dintre „astronomia” si astrologia sistemului mondial este de foarte multe ori neclara, lucru care nu trebuie sa ne faca sa aruncam si copilul odata cu apa din copaie asa cum face Sewell impreuna cu multi altii). La fel, nu cred ca o critica ce tinteste la denuntarea (sic!) unor teorii si analize prin metoda testului empiric (si nu de putine ori empiricist), ignorand problema metodologica si necesitatea epistemologica a abstractizarii, ne poate duce prea departe.

(Este interesant si faptul ca intrebarea despre „agency” a devenit intr-un fel o asa-zisa intrebare „tehnica” cu caracter ritualic si formal. Din moment ce poate fi pusa in orice situatie, se transforma intr-o critica abstracta a abstractizarii—ironie ce tine cu siguranta mai degraba de logica simbolica proprie campului academic decat de vreo preocupare legata de obiectul studiat si intrebarile puse.)

Problema nivelurilor de abstractizare este deci atat una epistemologica, metodologica, si teoretica si, nu intamplator, se poate face imediat asocierea cu vechea discutie despre structura si agency. Legatura dintre caracteristica relationala a structurilor sociale si problema epistemologica a relatiei dintre teoretic si empiric dateaza cel putin din vremea lui Marx. Volumul 3 din Capitalul ofera explicit o teorie incompleta a structurarii capitalismului (vezi aici, pentru o re-explicitare), teoria valorii fiind de fapt o unealta teoretica de a obiectiva ceea ce Marx considera a fi o realitate inerent abstracta si care nu putea fi dedusa direct de la nivelul concretului tocmai datorita caracterului relational a „valorii.” Desi mentioneaza la un moment dat ca „valoarea” este o categorie pur teoretica si are esential o valoare euristica (cred ca nu e prea greu sa ne gandim la unde duce o citire empiricista a teoriei valorii), e greu sa-i atribuim lui Marx vreo discutie explicita despre relatia dintre teorie si empiric, structura si agency, abstract si concret, macro si micro etc. In cazul lui Bourdieu in schimb, lucrurile sunt cat se poate de clare: avem de-a face atat cu o teorie relationala a structurarii, cat si cu o reflectie asupra legaturii dintre teorie si empiric cuplata cu principii epistemologice cat se poate de solide. „Campul” la Bourdieu este o abstractizare teoretica ce se afla mereu in tensiune cu empiricul; dincolo de a fi doar o alta uzanta stilistica a metaforei, conceptul de camp are o functie epistemologica foarte precisa care diferentiaza constructul teoretic de metafora si care ii reduce la minimum functia retorica. (Bineinteles ca Bourdieu era cat se poate de constient si de functia politica a teoriei campurilor, la fel cum era constient si de imprumuturile lingvistice pe care le facea, precum si de conditiile in care puteau fi facute acestea.)

Daca faimoasa definitie data de Durkheim sociologiei ca studiul sistematic al faptelor sociale le-a oferit un pretext pozitivistilor sa inlocuiasca studiul socialului cu exegeza technicilor statistice, le-a oferit in acelasi timp altora sansa de a nu se obosi sa-l citeasca pe Durkheim. Lasandu-l pe Durkheim la o parte, teoriile lui Marx si Bourdieu au in comun nu numai problema structurarii, a obiectivarii structurilor sociale si a transformarii acestora in „fapte” prin chiar logica practicii, dar si problema epistemologica a cunoasterii caracterului relational si abstract al acestor structuri care nu este nicidecum redus la nivelul concretului prin operatia de anti-reificare. Pentru asta avem nevoie de teorii si concepte care opereaza la niveluri de abstractizare mai inalte, teorii pe care sa le folosim reflexiv, recunoscandu-le atat avantajele cat si dezavantajele analitice. Atat Marx cat si Bourdieu insista pe faptul ca „piata” sau „campul” au logici proprii care pot fi studiate ca atare—momentul „obiectivist” al demersului sociologic, dupa cum il numea Bourdieu—doar atat timp cat se are in vedere ca exista un proces dinamic de structurare, o dialectica intre camp si practica. Nu intamplator proiectul lui Bourdieu a inceput ca o economie generala a practicilor culturale si, la fel, nu intamplator am avut o discutie pe blog acum ceva timp despre conceptele de „valoare” la Marx si Bourdieu a caror asemanare este cu siguranta data intr-o foarte mare masura de aceste principii metodologice comune.

(Marx si Bourdieu sunt morti si ingropati. Etichetati drept „clasici,” mai degraba in sensul peiorativ decat dialogic, ei apar astazi—primul mai mult decat al doilea, bineinteles—ca fantome si cadavre de exploatat in acumularea de capital academic, drept „tatici” ale caror teorii merita luate in serios doar la modul contemplativ–dogmatic sau, respectiv, pozitivist–vituperativ. De multe ori aceste critici—nimic mai mult decat variante extreme si forme degenerate de post-structuralism, in sensul denotativ al termenului—isi ascund modestia epistemologica, asumata drept virtute, prin afisarea unei arogante lingvistice, reproducand la un cu totul alt nivel ruptura dintre lucrurile logice si logica lucrurilor, in ciuda faptului ca scopul declarat este de a scrie hagiografii ale celei din urma, ale practicii.)

Foarte pe scurt, cam astea ar fi principiile metodologice care pot legitima, in cazul meu, o abordare a traficului urban in termeni stricti de economie politica, vorbind despre capital fara sa ma preocupe prea tare care sunt „feţele” acestuia. (In afara de cele de mai sus, ar mai trebui discutata si problema scalei geografice care nu se suprapune identic continuumului nivelurilor de abstractizare. Pe langa aceasta justificare metodologica, ar mai putea fi formulata si o justificare conexa, teoretica, apeland mai explicit la aparatul teoretic marxist.) Nu as propune niciodata o asemenea analiza ca fiind de sine statatoare, dar totusi cred ca e indispensabila.

Mai sunt inca doua lucruri pe care as vrea sa le spun aici. Ambele au fost discutate la atelierul de metodologie: problema cunoasterii stintiifice „privilegiate” si distinctia dintre cercetare fundamentala si aplicata.

„Produce sociologul un tip de cunoaștere privilegiată?” Bineinteles, exista doua sensuri ale cuvantului „privilegiat” aici—primul, de privilegiat ca atribut al unei relatii de putere sau dominatie; al doilea, de privilegiat in sens pur cognitiv. Referitor la primul avem privilegiul cunoasterii stiintifice intelese drept capital cultural, functionand dupa logica distinctiei, producand si reproducand relatiile de dominatie intre cei ce poseda si cei ce nu poseda cunoastere stiintifica (bineinteles, asta e o simplificare). Referitor la al doilea sens, trebuie sa intrebam exact in ce sta acest avantaj cognitiv. Eu as spune ca in mare masura tocmai in capacitatea de a formula explicit sub forma de enunturi teoretice caracterul relational al lumii sociale (si nu numai asta, bineinteles). Exista bineinteles, si un al treilea sens care le reuneste pe primele doua. Dupa Habermas, cunoasterea stiintifica e intrinsec legata de interese si fiecare tip de cunoastere a lumii sociale e legat de un anumit tip de interes; in diviziunea muncii de dominatie, cunoasterea si comunitatea stiintifica joaca un rol specific—privilegiul cognitiv (poate) merge impreuna cu privilegiul puterii (bineinteles, problema putere/cunoastere, formulata altfel de Foucault). Cel putin la fel de interesant in cazul lui Habermas, si mult mai productiv decat la Foucault, este faptul ca diferitele tipuri de cunoastere (legate de diferitele tipuri de interese) functioneaza dupa principii teoretice si epistemologice diferite, introducand deci posibilitatea discutiei despre tipuri de privilegii cognitive si tipuri de privilegii de dominatie.

In stransa legatura cu problematica privilegiului in ambele sale dimensiuni e si intrebarea referitoare la distinctia dintre cercetarea sociologica fundamentala si cea aplicata. Evident, exista cel putin doua raspunsuri. Primul ar fi ca diferentierea serveste drept legitimare practicilor de cercetare impregnate cu principii neoliberale; al doilea, tratand intrebarea ca una abstracta, ar fi ca exista o diferenta intre audientele catre care este orientata cercetarea (academice/extra-academice). Cred ca nici una din variantele astea nu poate duce prea departe in formularea unui raspuns adecvat, oricat de complex ar fi argumentul care le insoteste. Primul e prea concret, al doilea e prea abstract; amandoua au nevoie de contextualizare istorica si structurala. Desi inteleg urgenta politica la care raspunde argumentul anti-neoliberal, am sustinut intotdeauna ca termenul sufera de atat de multe lipsuri (i.e. are o potenta analitica in continua scadere, pe cat e folosit mai…liberal) incat o sarcina esentiala a unei sociologii critice e tocmai sa evalueze valoarea teoretica a acestor termeni; bineinteles, asta presupune sa nu mai vorbim despre „neoliberalism” in mod abstract si sa ne uitam mai degraba la modul in care lucrurile functioneaza de fapt, si anume, trebuie sa existe o dialectica intre concept si empiric, altfel cadem in capcana normalizarii (totul e neoliberalism pana la urma, nu?). Distinctia dintre cunoastere fundamentala si aplicata, asa cum este inteleasa in campul academic din Romania, trebuie inteleasa mai intai in contextul istoriei campului. Trebuie vazut de asemenea daca si ce are de-a face divizarea „audientei” (o caracteristica structurala) cu ambele sensuri ale privilegiilor de care se bucura cunoasterii sociologice si comunitatea stiintifica. Din punctul asta de vedere, al doilea raspuns pare ca dublu decontextualizat: pe de o parte, nu se are in vedere ce presupune in practica prezenta diferentierea celor doua tipuri de cercetare; pe de alta parte, nu se are in vedere relatia istorica si structurala dintre campul stiintific si campul relatiilor de clasa.

Inchei cu un scurt comentariu despre diferentierea audientelor si posibilitatea unei sociologii publice. E binecunoscut faptul ca de ceva timp incoace se discuta la nivel international problema sociologiei publice. Distinctia pe care o face Burawoy—intre sociologia critica si profesionala pe de o parte, si sociologia legata de politici sociale (+ marketing etc., sa-i zicem „instrumentala,” pur conventional, fara referire la Habermas) si cea publica pe de alta—se bazeaza pe aceasta diferentiere a audientelor. Primul raspuns de mai sus vine deci fara sa ia in calcul problema sociologiei publice, si adoptand pozitia critica orientata spre coteria neoliberala dintre sociologia profesionala si cea instrumentala. Al doilea lasa in aer distinctia dintre cunoastere instrumentala si cunoastere reflexiva (dupa Burawoy, dupa Habermas): nu e clara distinctia dintre sociologia profesionala si cea critica si nici dintre cea instrumentala si cea publica. (Eventual, „public” inseamna ca sociologii apar mai mult „in public”? Giddens nu a fost niciodata sociolog public.) Dar problema e ceva mai serioasa de atat. Am ramas foarte surprins de interesul recent pentru vreo presupusa „sociologie publica” emergenta (descriptiv sau prescriptiv?) in campul academic din Romania. Cu siguranta avem de-a face, in cadrul strategiei masive de re-branding a „sociologiei romanesti,” cu binecunoscutul proces de preluare necritica unor teorii si notiuni care se prea poate sa nu aiba nimic de-a face cu contextul in care trebuie sa opereze. Lasand la o parte eventuala situatie deprimanta, discutia despre sociologie publica in Romania are o nota de ironie cat se poate de dureroasa. Nu conteaza ca in Statele Unite problema sociologiei publice s-a pus pe bazele unei anumite structuri a campului sociologiei (sa nu uitam ca distinctia dintre cele patru tipuri de sociologii facuta de Burawoy e esential una empirica, mai ales descriptiva deci si mult mai putin prescriptiva) a existentei unei puternice traditii critice (care a avut o contributie esentiala in alegerea lui Burawoy pentru presedintia ASA) si nu in ultimul rand a unei pozitii dominante a sociologiei americane in campul global al sociologiei (din punctul asta de vedere poate ar trebui sa ne intrebam de doua ori inainte sa imbratisam tout court ideea de sociologie publica). La fel, faptul ca istoria campului sociologiei romanesti indica o puternica dominatie a cunoasterii instrumentale, si faptul ca asta tine foarte mult si de istoria pozitionarii structurale nu numai in cadrul campului academic global cat si in sistemul mondial (foarte instructive sunt discutiile din cadrul simpozionului despre sociologia publica la nivel global din Current Sociology). Doua lucruri reies de aici: (1) E nevoie de o contextualizare atenta a campului sociologiei din Romania, o scriere a unei istorii structurale macar a campului, daca nu ne intereseaza una a neoliberalismului autohton (e clar ca e foarte putina istorie in istoria sociologiei romanesti atat cat si asa cum sta ea scrisa in momentul de fata); (2) Discutia despre posibilitatea unei sociologii publice se poate dovedi benefica, poate indirect mai mult decat direct, daca sociologii critici sunt pregatiti sa actioneze strategic si sa profite de o eventuala deschidere (a spatiului posibilelor) pentru promovarea cunoasterii reflexive si a deinstrumentalizarii relatiilor cu audientele extra-academice. E foarte probabil insa ca ideea de sociologie publica sa intre in malaxorul universitar autohton care va produce (inca?) o degenerare fara trasaturi, cosmopolit-parohiala. Situatia asta e foarte probabila tinand cont de efervescenta cu care se recomanda in momentul de fata restructurarea masiva a suprastructurii campului sociologiei din Romania. Dar poate ca ramane intotdeauna un spatiu restrans pentru lupta.

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=937 11
Artisti, muncitori si un trecut distant [de Norbert Petrovici] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=929 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=929#comments Wed, 10 Nov 2010 01:18:06 +0000 Norbert Petrovici http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=929 Săptămâna trecuta, am fost la Fabrica de Pensule la o expoziție despre muncitori și muncă. E un nou eveniment dintr-o serie întreagă de discuții, conferințe, paneluri, instalații, din octombrie și noiembrie de la Fabrică care tratează problematica industriei, muncii manuale și non-manuale, trecutul locului și modul în care acest trecut poate fi apropiat de către o comunitate de artiști. Indiscutabil este o întreprindere foarte grea, pe care cei din Fabrică și-au asumat-o de la începutul transformării acestui loc în spațiul de artă contemporană. Expoziția la care am fost este o altă încercare în această direcție, însă de data aceasta una nereușită. Obiectul atenției fotografului a fost dulapul muncitorului tapetat cu poze erotice, la fel ca și pereții camerelor din culisele fabricii industriale. Totul era înscenat ca și cum muncitorii erau o „civilizație dispărută” (observație făcută și de Stefan Tiron) din care ne-au rămas doar aceste urme misterioase care ne permite să detectăm, să ghicim ce a însemnat această „cultură”: o adunătură de bărbați care și-au creat sanctuare porno imaginare în care puteau visa la femei voluptoase pe care nu le puteau avea. Într-o lectură de clasă de mijloc expoziția ar putea trezi scenarii civilizatorii și fantezii despre programe pedagogice în care acest animal erotic ar fi chemat la ordine. Această impresie venea din faptul că artistul într-adevăr a fotografiat fabrici așa cum arătau ele după ce au fost închise, părăsite, de îndată ce au încetat să mai producă ceva. Au fost înregistrate urmele de viață așa cum apăreau el artistului boem care vine cu clișeele și stereotipiile sale pentru a colecta instantanee. Această abordare este profund problematică nu pentru că pare a-l transforma pe muncitor doar într-o ființă libidonală ciudată care defulează și își închide visele erotice în dulapurile de fier ponosite ale fabricii – prin urmare nu ai cum sa il iei în serios. Este problematică în special pentru că muncitorul este transformat într-un obiect distant, decupat de context, de locul care îl formează ca subiect.

Munca industrială manuală pentru bărbat face apel la putere, rapiditate, agilitate, atenție, disciplină, este un spațiu puternic genderizat în care corpul și persoana muncitorului este o rotiță a logicii productive a fabricii. Argumentele virilității ajung să fie realmente afișate pe pereți, în dulapuri, sau prin relații de putere față de soții. Sau ajung să fie demonstrate prin rezistență la alcool în bodegile care deseori înconjoară fabrica. De obicei șeful de echipă informal este și cel mai puternic, viril și rezistent la tărie. Masculinitatea la care îl chema fabrica pe muncitor se obiectivează în caracterul falic atât al liniei de producție, cât al culiselor spațiului industrial. Însă tocmai aceste tip de masculinitate devine resortul prin care se creează comunități și legături foarte puternice de socialitate între muncitori ca angajați, care le permite să își negocieze ca și colectiv sau sa subvertească individual poziția lor relativ la supervizori sau manageri. Atunci când fotografiezi o relicvă, un corp mort, e firesc că nu vei putea surprinde dinamica complexă a vieții de dinaintea decesului. Mai mult, muncitori însuși nu sunt în Cluj o specie pe cale de dispariție, ei pot fi intervievați, fotografiați, angajați artistic.

În continuare în Cluj una din trei persoane din oraș are educație cel mult gimnazială, și mai mult de 35% din forța de muncă activă este compusă din muncitori. Chiar dacă nu mai avem unități mamut de producție cum erau fabrica de încălțăminte Clujana sau Combinatul de Utilaj Greu, care în anii ‘80 aveau fiecare 10000 de angajați, totuși industria prelucrătoare angajează un sfert din forța de muncă a orașului. Firma tipică din sectorul industrial are în medie 15 angajați și folosește eventual doar o secție sau un etaj din ceea ce erau înainte marile fabrici socialiste. Dar cu toate acestea ele dețin 30% activele capitalizate a firmelor din Cluj și reprezintă 10% din totalul firmelor în 2007 (conform datelor Camera de Comerț Cluj, 2007).

Chiar dacă numeric muncitorii au fost o categorie importantă, în modul de reprezentare a orașului în mod sistematic ei au fost o categorie invizibilă sau, cel mult, o categorie a alterității care justificau discursurile moralizatoare ale civilității și a necesității disciplinării manierelor. Încă de la 1870 când orașul este conectat prin calea ferată la circuitul de mărfuri și productiv industrial al Imperiului, în ecologia urbană a Clujului se conturează clar două cartiere muncitorești: Gruia și Lupsa. Gruia este cartierul muncitorilor de la CFR, iar Lupsa cartierul muncitorilor meșteșugari care încep să fie angajați la Dermata (viitorul Clujeana) și primele fabrici care apar în această zonă. Lupșa, locul în care este situată și Fabrica de Pensule, are deja de la începutul secolului XX structura actuală a rețelei de străzi și e centrată geometric în jurul pieței pe care azi o denumim 1 Mai. Însă nici atunci și nici acum aceast catrier nu era considerată ca făcând parte, cu adevărat, din oraș. Atunci era clar în afara perimetrului orașului pe care îl vedem acum ca și centrul istoric, o colonie de meșteșugari, muncitori și zilieri prea necivilizați pentru a conta în imaginarul cetății. Iar azi, când ai o discuție cu locuitorii cartierului, uimiți că cineva ar fi interesat de zonă, îți recomandă să te duci să vorbești cu alți oameni care locuiesc în zone mai interesante, zone are reprezintă cu adevărat orașul, precum cei din centru sau cei din cartierul „domnilor” Andrei Mureșanu.

Reconversia Fabricii de Pensule într-un centru de artă contemporan sau prezența în zonă a unor noi categorii de utilizatori ai spațiului a trecut aproape neobservată. Mai ales că Fabrica de Pensule arată exact ca în trecut, la fel de neîngrijită ca și celelalte fabrici. De fapt, cartierul nu a avut niciodată avut o viață vie, densă și plină de evenimente, un moment exemplar care să se fi constituit în momentul de aur din istoria sa. La fel ca și alte cartiere de muncitori a fost mai degrabă un loc destinat locuirii și atât. Nimic spectaculos nu ancoreze o istorie locală. Muncitorii leagă trecutul cartierului lor de istoria lor personală, cu micile ei puncte de inflexiune private: căsătoria, primul copil, moarte soțului. Iar istoriile individuale se articulează între ele prin marile momente de cotitură: războiul, fabricile din 70, schimbarea sistemului în 1989, concedierile din anii 90, asfaltarea de curând a străzilor. De fapt, momentul de glorie al cartierului este acum, străzile sunt îngrijite, au apărut case noi, mai frumoase, zona devine atrăgătoare și pentru alții. Viața acestui ca și a muncitorilor e discretă, se desfășoară în prezent și e periferială în schema mare a lucrurilor.
Chiar dacă o mare parte din muncitori lucrează în industria prelucrătoare, în continuare vechile fabrici sunt mult sub-utilizate ca infrastructură. Devalorizate pe piața imobiliară, în cazul în care nu sunt părăsite, sunt folosite mai degrabă ca zone de birouri pentru firme de servicii, mici depozite, sau ateliere pentru firme de producție mici. În plus, dezindustrializarea aduce nu doar devalorizarea acestor active și spații. Aduce și devalorizarea vieților muncitorilor. Dacă marea industrie Ceaușistă a însemnat prezența masivă ca forță demografică a muncitorului imigrant rural, acum logica spațiului industrial cu firmele mult mai mici face atât din muncitor o categorie invizibilă, cât și din industria care a mai rămas în oraș o activitate pe care o recunoști eventual doar din cifre.

Fabrica de Pensule este legată de logica pieței și a geografia devalorizării spațiilor industriale. Chiria foarte mică per suprafață a fost evident o parte importantă a creării unui centru artistic în periferia a unui oraș care își valorizează cultural centrul istoric. Însă e greu să nu observi o omologie de structură între ideea de artă care refuză cravata, pălăria cu boruri, greutatea intelectuală, gesturile manierate burgheze, și spațiile cărora li s-a refuzat o istorie legitimă urbană. Există o similitudine de poziție între artistul care experimentează cu incompletul, parțialul, în proces și locurile devalorizate, neîngrijite, scorojite, viețiile mici ale muncitorilor, istoria mică. De aici și ușurința de a asuma numele Fabrica de Pensule și toate conotațiile care vin cu această etichetă atașată unui centru de artă contemporană.

Evident, acest proces de valorizare a micului și incompletului în circuite de artă și consum cultural nu este un proces inocent cu efecte salvatoare în sine. E de fapt tot un proiect de clasă, însă un proiect care se definește în alți parametrii, nu prin papion, ci prin eșarfă, nu prin costum, ci prin haina vintage colorată. E proiectul unei facțiuni de clasă de mijloc pentru care cultura este un aspect firesc al vieții cotidiene. Cultura nu ocupă un moment special, izolat prin ritualuri de consum sofisticate în care fracul face diferința dintre înainte și după „actul de cultură”. Producția și consumul de semnificații este o formă normală de a fi, care nu are nevoie de întreaga producție de distincții hegemonice și de putere. Nu ai nevoie de gesturile civilizatoare care să semnaleze diferența de esență între tine ca și consumator de artă și muncitorul needucat. Însă rămâne de văzut dacă va putea să își asume cartierul pe care îl locuiește, al istoriei mici și ne-sofisticate – însă nu în sensul de a fi o arta pentru muncitori. Rămâne de văzut dacă va putea să își aproprieze istoria clasei populară, istoria muncitorului, a subalternului, într-un mod în care toate acestea să nu rămân ceva distant, un corp mort pe care îl studiem cu simpatie, dar cu penseta, din laborator, cu mănuși. E clar că există și momente ratate, însă e evident că ele produc dezbateri, luări de poziție, reflexivitate. Oricum, rămâne să vedem dacă noul proiect de clasă și de producție culturală va caută producția de distincții noi de putere, sau din contră vom avea o artă care dorește să emancipeze, să creeze alianțe instabile și inedite. Dacă va fi capabil să producă o artă ca loc de întâlnire, nu ca loc al distincției și diferenței (insurmontabile).

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=929 4
Neoliberalizarea genului: femeile urbane ca bun corporat [de Alina Petrovici] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=921 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=921#comments Fri, 05 Nov 2010 19:17:52 +0000 Alina Petrovici http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=921 Capitalismul actual si interpretarile lui locale confirma si transformă în același timp rolurile tradiționale ale femeilor prin comodificarea lor intr-o cheie neoliberale. Argumentele mele se bazează pe o etnografie de trei ani într-o corporație clujeană. Există așteptarea ca femeile angajate în companie să fie veritabili antreprenori ai sinelui, indiferent de poziția sau de autoritatea deținută; indiferent dacă au ocupații ‘tradițional’ feminine sau au trecut de pragul de mobilitate (‘glass ceiling’) ajungând la statut managerial. Devenirea întru angajat neoliberal puternic apare doar dacă aduce beneficii afacerii; femeile fiind comodificate ca o resursă capitalistă. O redefinire a genului se petrece în moduri noi și neașteptate; normalitatea de gen tradițional este redefinită prin așteptări corporate și practici ale discursului de leadership; feminitatea neoliberalizată din poziții manageriale nu se conformează doar unor metode de management autoritar de tip ‘masculin’, ci in plus sporește cu duritate controlul și dominația. Trăsăturile și ‘calitățile’ feminine sunt binevenite într-o companie post-fordistă adaptativă și sunt exploatate într-o manieră neoliberală pentru a corespunde nevoilor afacerii. Dovedindu-se capabile de adaptare la poziții anterior concepute ca tipic masculine, femeile de succes devin excelente exemple de auto-reglare neoliberală, prin tenacitatea cu care utilizează unele coduri feminine în combinație cu caracteristici percepute ca ‘manageriale’, în mod tipic asociate cu masculinitatea. În plus, neoliberalizarea femeilor se dovedește, de asemenea, benefică pentru scopurile corporate; compania construind astfel noi standarde de excelență cu ajutorul acestei noi mărfi feminine.

Femeile care lucreaza in inginerie sunt dezavantajate din cauza stereotipizarii negative si in acest sens putine lucruri s-au schimbat de la inceputul erei fordiste. Totusi, unele lucruri se schimba; femeile care au functii managerial se bucura de avantajele pozitiei. In timp ce angajatele “obisnuite” se straduie sa se acomodeze cu o munca in mare parte administrative si subordonata, jucand rolul “ajutorului” feminin de la birou, femeile manager, pe de alta parte, se conformeaza rapid rolului managerial autoritar. Unii autori au sugerat ca femeile pot sa se mute cu mai multa usurinta in posture traditional masculine decat barbatii in cele feminine, iar ceea ce se obtine prin preluarea acestor posture “déjà masculinizate” este o “feminitate compromisa”, dar e totusi un tip de feminitate care in plus acumuleaza si avantaje de status si un venit mai ridicat. Deci organizatiile nu trebuie sa acomodeze femeile in noile lor roluri de conducere, ci femeile se adapteaza ele pentru a corespunde rolurilor prescrise pentru barbati.

Imputernicirea femeilor in organizatii are loc numai daca aduce beneficii si afacerii. Proprietarii comodifica femeile ca si pe o resursa capitalista intr-o maniera similara cu cea aplicata barbatilor, dar cu atentie la ceea ce sunt vazute ca fiind atuurile lor specifice. Practicile neoliberale ale companiei nu sunt neutre in ceea ce priveste gender-ul, in ciuda unei narrative a egalitatii destul de puternice.

Instrumentele de redefinire a genului sunt oarecum neasteptate; normalitatea traditionala de gen este redesenata prin asteptari si practici corporate inscrise in discursul de leadership. Pentru a aduce beneficii afacerii femeile sunt incurajate sa afiseze caracteristici masculine, fiind promovate daca reusesc. Acest process de comodificare poate fi in mod fals imaginat ca unul de schimbare in asimetriile de putere traditionale in gender si ca o mai echitabila si non-discriminativa distributie a diviziunii genderizate a muncii. Dar site de studio arata atat o diviziune de gender a muncii, cu functii subordinate, administrative pentru femei si barbatii non-tipici si de asemenea un salt major inspre functii de conducere pentru femeile neoliberale “adecvate”. Totusi, ca modalitate de guvernamentalitate, neoliberalismul transfera si femeilor nevoia de a performa bine in orice pozitie, indifferent daca e subordonata si rutiniera sau nu. Ca antreprenori ai propriului sine femeile trebuie sa se remodeleze pentru a asimila attribute masculine, fiindca antreprenoriatul este despre asertivitate auto-interesata, mai ales in ceea ce priveste pozitiile de management profund incarcate de narrative de leadership, de concurentialitate si extrovertire. Discursul despre eficienta, productivitate si reducere de costuri este mai degraba legat in imaginarul colectiv de potentialitati masculine. Femeile care arata si trasaturi masculine beneficiaza de “fast track”, considerate ca avand potential mai ridicat de promovare. Putem observa astfel si acea “putere suverana” in felul in care femeile insele isi normalizeaza comportamentul si actioneaza asa cum isi imagineaza ca ar face-o un “adevarat manager”, ceea ce de fapt sumarizeaza extreme de masculinele caracteristici: agresiv, orientat spre scop, efficient, competitive, maximizator, flexibil. Dar acestor tipice calitati manageriale li se adauga si noile cerinte de flexibilizare, comunicare si implicare a anagajatilor, unde patronatul simte ca femeile manager pot sa contribuie mult si chiar sad ea o lectie si colegilor barbate, mai putin “talentati” in acest sens.

Imitarea abilitatilor asa-zis feminine este o arma de manipulare a imaginii folosita de unii manageri barbati, care au inteles ca de fapt comunicarea inseamna demonstratia ca pot sa isi constranga “soft” angajatii (soft coercion) „Simt cand ceva nu e in regula, daca are vreunul vreo problema, discutam…pot sa vina la mine sa discutam deschis. Sunt destul de bun la chestiile astea de comunicare. Un bun manager poate vorbi cu oamenii lui, nu?!” (M, 33, manager tehnic)

Capitalismul Fordist a fost atacat pentru discursul patriarhal si practicile care au intarit si recreat diviziuni de gen pe piata muncii. Noul discurs neoliberal portretizeaza femeile ca pe noii angajati idealiai unei economii flexibile, ca avand abilitatile „necesare”. Aceasta narativa presupune ca organizatiile ar cauta un angajat multi-tasking si ar valorize instinctul si intuitia la fel de mult ca rationalitatea si capacitatea analitica, cineva care sa fie „dur dar bland, focusat dar prietenos”, oameni care sa imbine aceste contradictii necesare firmelor. Aceasta noua narativa neoliberala include trasaturi feminine, care pe langa ca sunt luate ca naturale si date, sunt si contrangatoare, nedeschizand femeilor in firme decat anumite rute, in continuare. De asemenea, raspunsul barbatilor la noile abilitati necesare sunt sau de imitare interesata dar fara profunzime sau de condescendenta, ceea ce din nou juxtapune cele doua genuri diferite si ireconciliabile, piata muncii fiind un teren genderizat profund, ca alte medii, de altfel (familie, politica, etc.).

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=921 1
Şi treaba este muncă? Problema lucrătorului familial neremunerat [de Cristina Rat] http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=907 http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=907#comments Mon, 25 Oct 2010 12:36:07 +0000 cristina rat http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?p=907 Să pornim de la cifre: conform Anuarului Statistic al României din 2008, ultimul accesibil pentru public pe site-ul Institutului Naţional de Statistică, în anul 2007 două din zece femei ocupate aveau statutul de „lucrător familial neremunerat”[1]. A nu se confunda cu statutul de „casnică”, ce intră în categoria „populaţia inactivă”(să trecem peste genul substantivelor în cauză). Spre comparaţie, 6,5% dintre bărbaţii ocupaţi aveau acelaşi statut[2]. Procentele sunt mult mai mari decât în ţările din regiune: în Polonia, „doar” 6% dintre femeile ocupate şi 2.8% dintre bărbaţii ocupaţi au fost lucrători familiali neremuneraţi (GUS, Labour Force Survey 2003-2007); în Ungaria, cifrele erau 0.7% pentru femei şi 0.3% pentru bărbaţi (KSH, Tab. 4.2). Majoritatea lucrătorilor familiali neremuneraţi se găsesc în mediul rural şi contribuie la producţia agricolă a familiei, o parte mai mică lucrând în comerţ sau industrie. Din totalul femeilor ocupate în agricultură, 63% aveau statutul de lucrător familial neremunerat, iar 35% erau lucrători pe cont propriu (INS, 2008).

Categoriile statistice despre care raportează aceste cifre şi ordinea lor de mărime ne spun mult despre felul în care se articulează sistemul de producţie şi distribuţie socială din România. A construi în statistica oficială categoria de lucrător familial neremunerat înseamnă a decupa şi gestiona guvernamental un tip de activitate economică care a rămas „embedded” în termenii lui Polanyi (1944), întrepătruns de relaţiile sociale din gospodăria tradiţională (în special cea rurală), marcată de un mod de producţie pre-capitalist. Aici nu vorbim de proletari atomizaţi care îşi vând forţa de muncă pentru salar (recunoaşteţi Marx), ci distribuţia muncii este reglementată de norme sociale non-economice. Înainte să vă cuprindă nostalgia, mai scriu repede că, fiind lucrător familial fără venituri proprii impozabile, nu ai dreptul nici la îndemnizaţie de maternitate, nici la îndemnizaţie pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani (sau trei, în cazul copiilor cu dizabilităţi). Pentru a primi pensie de bătrâneţe, este necesar să plăteşti o cotizaţie lunară, iar asigurarea de sănătate se acordă fie pe baza co-asigurării cu soţul, fie pe baza plăţii unei alte cotizaţii lunare. În absenţa oricăror venituri proprii, acestea trebuie plătite din finanţele gospodăriei: o relaţie de dependenţă cât se poate de clară, analizată critic de literatura feministă (mai ales Lewis, 1992 şi 2006; Lister, 1997; Fraser, 1997; Daly, 2004).

Ce înseamnă atunci construirea acestei categorii statistice de „persoane ocupate” şi raportarea lor în capitolul „Forţa de muncă” din Anuarul Statistic? Paradoxul rezidă în faptul că statutul de lucrător este recunoscut, dar drepturile sociale aferente acestuia nu sunt acordate. Sunt „protejaţi” doar de reglementările privind igiena şi securitatea muncii, dar sunt excluşi de la toate drepturile sociale bazate pe recompensarea muncii (pensie, indemnizaţie de şomaj, maternitate, creşterea copilului mic, invaliditate). Pentru că aceste drepturi sociale nu sunt condiţionate de muncă (aşa cum susţine justiţiar discursul conservator), ci de folosirea pe piaţă a forţei de muncă, transformarea sa în „marfă”, participarea la „producţie” (crearea plusvalorii) şi plata impozitelor şi contribuţiilor sociale către statul protector, care menajează această forţă de muncă şi atenuează consecinţele riscurilor sociale la care este expusă.

Pentru Offe (1982; 1984), capitalismul este marcat de o contradicţie inerentă: nu poate coexista cu o formă de organizare de stat bazată pe cetăţenie socială (stat al bunăstării – welfare state), dar nici nu se poate menţine în absenţa acestuia. Soluţia statului capitalist este „recommodification”:  forţa de muncă trebuie să redevină o marfă, mai mult, dovada faptului că această „marfă” a fost utilizată în mod adecvat, contribuind la profitul economic, devine o condiţie a accesului la protecţia socială menită (sic!) să îmblânzească consecinţele mecanismelor de piaţă economică asupra individului. Aceasta înseamnă negarea esenţei cetăţeniei sociale, pentru că ceea ce legitimează moral sistemul de protecţie socială nu este eficienţa sa în gestioarea forţei de muncă (deşi cu acest argument se vinde guvernelor neoliberale), ci asigurarea unei vieţi decente şi a recompensării unor merite social definite – indiferent de valoarea de piaţă a activităţii individului:

… atunci când forţa de muncă devine, de asemenea, o marfă (commodity), dreptul oamenilor de a supravieţui în afara pieţei economice este pus în joc. Aceasta constituie problema cea mai controversată din politica socială. (…) Traseele diferite ale dezvoltării statelor bunăstării (welfare states) reflectă răspunsuri divergente la presiunile pentru decomercializare (de-commodification). Pentru a înţelege conceptul, decomercializarea nu trebuie confundată cu eradicarea completă a statutului de bun economic a forţei de muncă; (…) (ci) se referă mai degrabă la măsura în care indivizii sau familiile pot menţine un standard de viaţă acceptabil independent de participarea pe piaţa economică. În istoria politicilor sociale, divergenţele au vizat măsura în care ar trebui permisă „imunitatea” faţă de piaţa economică, adică tăria, cuprinderea şi calitatea drepturilor sociale. (Esping-Andersen, 1990: 35-40).

Lucrătorii familiali neremuneraţi nu au nici un drept social propriu, cuvenit pentru faptul că lucrează. Munca lor nu este exact muncă. Deci pot fi număraţi, apoi lăsaţi în treaba lor.

Note

[1] Definiţia INS: “Lucrător familial neremunerat, persoana care îşi exercită activitatea într-o unitate economică familială condusă de un membru al familiei sau o rudă, pentru care nu primeşte remuneraţie sub formă de salariu sau plată în natură; gospodăria þărănească (agricolă) este considerată o astfel de unitate” (Anuarul Statistic al României, Cap. 3: Piaţa Forţei de Muncă, p. 3).

[2] Dacă adăugăm la femeile ocupate şi cele şomere (cca 242 de mii în 2007), atunci din totalul populaţiei de femei „active” 18.8% sunt lucrătoare într-o unitate economică deţinută de familia lor, fără a beneficia însă de venituri salariale; pentu bărbaţi, cifra corespunzătoare este 6.0%. (Anuarul Statistic al României, Cap. 3: Piaţa Forţei de Muncă)

]]>
http://socasis.ubbcluj.ro/urbanblog/?feed=rss2&p=907 1