Blogul de urbana

Romania urbana

First Christian Church

Democraţia participativă urbană a celor interesaţi [de Norbert Petrovici]

Tot mai mult se vorbeste in Cluj (in mediile artistice si universitare) de democratie participativa. Miscarile de proteste cauzate de catre proiectele primariei de a construi niste paracari supraterane in cartierele socialiste (Marasti si Manastur) au ridicat intrebarea daca ele au fost cauzate de blocaje comunicationale si de informare a cetateanului sau daca proiectele progresist al administratiei se lovesc de o populatie imbatranita si tot mai conservatoare.

Insa indiferent cum au fost percepute ca retrograde sau progresiste, revolta in fata buldozerelor din cele doua cartiere au fost trecute prin filtru miscarilor spontane, voluntare, adevarate, ale unei democratii genuine si directe, o democratie foarte diferita de democratia profesionalizata a ONG-urilor, care au o agenda ascunsa, agenda finantatorului, o democratie a interesului voalat. Acest tip de discurs este endemic, fie ca e vorba de democratia participativa urbana, fie ca e vorba de discursuri facute de macro-actori nationali. Argumentul ar fi ca interesul si democratia sunt lucruri care se opun, grupurile de interese pervertesc tot ceea ce inseamna decizie colectiva. A fi interesat insamna a nu fi capabil sa ai un punct de vedere care poate fi exprimat in arena publica, pentru ca arena publica este locul oamenilor fara interese, oamenii de nici-unde, oamenii ne-situati sociali, purtatori doar ai ratiunii, moralitatii si eventual al dorintei poporului. Aceasta este democratia celor dez-interesati, democratia cosmopolita legitimata de un camp intelectual care isi imagineaza spatiul public ca un loc al dezbaterilor intelectuale, in care puterea este pusa in paranteza, iar opinia nu este viciata de un interes.

Argumentul meu, insa, este ca atunci cand au iesit in strada locuitorii catorva blocuri din Marasti si Manastur nu a fost o democratie a voluntarului, al dezinteresului, ci a fost o democratie a nemultumirii, a interesului de a nu avea o parcare in fata geamului intr-un cartier supra-aglomerat in care spatiile de joaca pentru copii sunt inghitite de catre masini, dughene, garaje. A fost o democratie profund interesata. Iar acest lucru trebuie cultivat.

Deseori cand facem comparatii intre Europa de Vest si Europa de Est vedem ca ratele de participare si civism sunt mult mai scazute la noi. Insa sunt scazute nu datorita faptului ca cei din Est sunt mai pasivi sau nu au o cultura civica a mobilizarii, ci mai degraba este vorba de modul in care este organizata si distribuita puterea. Statul nu este o institutie monolitica care se opune societatii, iar societatea civila reactioneaza si ne aprara de stat. Mai degraba intre ce e stat si ce e societate exista o gradatie continua foarte greu de dihomtomizat, tocmai pentru ca statul este o retea incoerenta de organizatii, agentii, actori si obiecte, o retea articulata in mod complex a carei contururi institutionale sunt greu de trasat; mai degraba unitatea este o pretentie, o chemare la unitate. E mai productiv sa ne imaginam statul-societatea ca un  camp de relatii in care acesti actori, obiecte, organizatii sunt situate si create in mod relational prin insasi diferentele de acces la resursele de putere. Participarea civică in Occident este facuta posibila de tocmai organizarea într-un anumit fel al acestui camp de putere, o organizare care produce un subiect care participă (obligativitatea voluntariatului in scoala, faptul ca el conteaza la CV pentru admiterea in diferite institutii, etc.) si institutii care colecteaza si distribuie la nivel capilar puterea si resursele de putere. Democratie participativa este un efect al modului de organizare a puterii si a co-interesarii. Nu inseamna doar ca administratia te instiinteaza ca se va construi o parcare sau ca face niste dezbateri publice cu cateva persoane la primarie. Inseamnă a construi o infrastructura sofisiticata prin care o democratie participativa si un subiect cu o cultura a implicarii devine posibilă. O democratie in care interesarea si coninteresarea este cheia pentru fiecare proiect. Nu este doar o simpla democratie a voluntarilor, ci o democratie urbana in care sunt construite canalele de drenare si opunere a diferitelor interese locale si contradictorii.

Responsabili pentru o astfel de reorganizare a puterii nu este doar administratia locala. Noi insine ca ONG-isti sau intelectuali publici putem sa ne implicam in aceasta reorganizare. Insa in nici un caz sub forma unui “grup de breslaşi” (avocaţi, ong-işti, publicitari, jurnalişti, arhitecţi, artişti etc.) care isi ofera expertiza, fie primariei, fie comunitatii, intr-un mod benevol si dezinteresat. Am fost intrebati de ce noi ca sociologii nu ne-am oferit expertiza administratie in stabilirea locatiei acestor parcari (planificatorii urbani sau juristii au facut acest lucru). Raspunsul este: pentru ca nu acest lucru ar trebui sa faca expertii, ei nu stabilesc scopurile, acest lucru trebuia sa il stabileasca cei direct interesati, de exemplu locuitorii, aceasta ar insemna democratia participativa. Nu este democratia “experetului dezintereasat”, este democratia celor interesati.

VN:F [1.6.8_931]
Rating: 4.0/5 (6 votes cast)
Share and Enjoy:
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • Reddit
  • StumbleUpon
  • Twitter

5 Comments

  • By Dragos Dascalu, December 18, 2009 @ 06:40

    Da, aproprierea spatiului public de catre public este solutia cea mai buna pentru o calitate a spatiului. Totusi, daca autoritatea considera ca e un interes public, comunitatea respectiva pierde, dar in acelasi timp comunitatea manipulata poate sa se opuna de dragul opozitiei, sindromul gica contra. E nevoie de un mecanism de control in ambele sensuri, ceea ce poate fi rezultat din studiile si dezbaterea publica cu ajutorul expertului dezinteresat.

    UN:F [1.6.8_931]
    Rating: 3.0/5 (1 vote cast)
  • By doho, December 18, 2009 @ 11:51

    Intr-adevar, nu am nuantat prea bine ce inteleg prin interes si dezinteres, spontaneitate, gratuitate si lipsa ei, prin democratie participativa si multitudinea de manifestari care ar putea fi incluse in acest concept.

    M-am gandit insa, dupa zecile de carti citite despre societatea civila, cele doua carti scrise, si zecile de manifestari civice la care am participat sau le-am organizat, ca ar fi mai utila in contextul clujean crearea unui astfel de grup de initiativa format din breslasi din diverse domenii care sa sprijine diferite comunitati locale care se intampla sa intre intr-un conflict cu autoritatile locale. Cred ca este doar un mod de a articula o democratie de tip participativ si nu singurul.

    Continuarea e pe http://dohocampus.wordpress.com/2009/12/16/societate-civila-ongistica-vs-democratie-participativa/#comment-1689

    UN:F [1.6.8_931]
    Rating: 1.0/5 (1 vote cast)
  • By Irina Culic, December 18, 2009 @ 16:40

    Interventia lui Norbert vine ca reactie la discutiile purtate aseara la Fabrica de Pensule, in cadrul primei “zile de zis” organizate de AltArt, si care au inceput cu ceva timp inainte in spatiul virtual (vezi cel de-al doilea link al textului sau).

    Importanta discutiilor este una practica – cum anume sa facem bunul public, in toate intelegerile si combinatiile posibile ale celor doua cuvinte: bunuri – care sunt publice, si care sunt bune; un public – care iese din spatiul privat si isi face publice interesul sau opinia; intr-un mod in care este pastrat caracterul public – transparent al actelor sale etc.

    Discutia insa, teoretic, a fost marcata de o serie de esentialisme care sugereaza defectiuni in translatia experientei practice a celor implicati in forme de participare importante si variate. Cred ca termenul comun al solutiilor identificate aseara pentru suscitarea democratiei participative in Romania, si in Cluj, si care reflectau un model implicit al relatiilor de putere in spatiul social (pe care le putem intelege ca raport stat-societate civila), a fost, paradoxal, cel al cetateanului pasiv. Una din solutiile sugerate a fost aparitia in spatiul public a unui actor (un NGO, sau un functionar al primariei, de exemplu) care sa informeze sistematic si programatic cetateanul despre ceea ce este interesul/ in interesul lui – invocindu-se imposibilitatea si inadecvarea practica a acestui lucru pentru fiecare cetatean in parte, cu interesul sau privat sau colectiv. O alta solutie propusa a fost aparitia in spatiul public a unor grupuri de initiativa/ asociatii de voluntari, formate din specialisti (profesiuni liberale in principal), care sa lucreze voluntar ca mediatori ai cetatenilor aflati in conflict cu statul.

    In fiecare din aceste modele, cetateanul ramine unul esentialmente pasiv – recipientul static al unei unelte de informare, sau obiectul unei interventii specializate intr-o situatie de agresiune. Dar experientele celor care propun aceste modele sunt exact unele in care ei – ca cetateni – au fost activi: au identificat un interes (o injurie), au stabilit un cimp de actori si relatii de putere, au cautat arme si asocieri prin care sa isi sustina pozitia (legi, forme de mobilizare si protest, interactiuni cu membri ai administratiei locale, alierea cu agenti media). Demos-ul nu este obiectul sau cimpul de actiune al unei clase politice, al unei elite intelectuale, al unui grup de NGO-uri, sau al unor asociatii de voluntari binevoitori. Demos-ul devine, relational si actional: ca structuri multiple de interese, relatii, coalitii, care sunt actualizate, mobilizate, sau formate in contexte particulare. Este efectul actiunii unor oameni care participa la producerea unor lucruri de interes public – masa de lucru a statului; la negocierea formei in care se produc aceste lucruri; la definirea lor ca lucruri de interes public. Miza practica a acestei reformulari teoretice este, atunci, cum ajung acesti oameni sa fie activi in acest sens?

    UN:F [1.6.8_931]
    Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
  • By Istvan Szakats, December 18, 2009 @ 20:06

    Și a fost joi și a fost prima dintre dezbaterile publice Zi de Zis, pe tema democrației participative.

    Așadar, la început a fost Mișcarea Minerva – povestită de Adi Papahagi. Căutând să interpretez ale celor zise de el, mi-am mai reglat viziunea asupra celor întâmplate și mai ales, a înțelesurilor celor întâmplate. Știam că Adi Papahagi predă la Filologie, dar tot îmi plăcea să am în cap imaginea unui Spartacus – mitic vorbind, un sclav care se ridică dintre sclavi. Dar, la începutul scandalului, spune el “… știam un număr de la primărie” – iar asta e ceva ce în general oamenii nu știu. Poate pot să afle… dar Papahagi știa. Iar asta mă face să speculez că Spartacus nu putea fi oricare dintre sclavi. În fapt, clasa socială din care face parte, în evoluția ei istorică îi înzestrează pe Papahagi cu un set de pornire (informații, atitudine, limbaj și discurs articulat) pe care majoritatea din zona Minerva-Mănăștur – tot din perspectivă istorică – nu îl au. El mai spune și că atunci când mergea la întâlniri cu localnicii, “a trebuit să renunț la a mai purta cravată că ăia credeau că sunt de la primărie” – subliniind distanța dintre el și ceilalți. De ce s-a implicat tocmai el? Spune că “în blocul de vizavi stau politiști, securiști, procurori… nici unul nu s-a băgat să se expună”. Din cauza singularității numită personalitate. Mă întrebam cum această singuaritate se poate modela, dar mai ales predicta… poate prin teoria agenților. Sau, prin psihohistoria lui Asimov :)

    Motiv de bucurie îmi dădea povestirea întâlnirii cu administrația locală. Papahagi s-a dus singur la pimărie “n-a venit nimeni cu mine”. De partea cealaltă, a dat de un falanx alcătuit din “primar, viceprimar, prefect, și Daniel Buda” – un raport de forțe evident dezechilibrat. Cred că asta a fost mai mult decât o întâmplare. Papahagi spune “poate au vrut să mă intimideze” – dar cred că era exact invers. În administrarea comunității edilii acționează reactiv și oportunistic, conduși de interese demne de familismului amoral, eventualele lor viziuni sociale fiind vagi și dezvoltate la nivel de instinct. Dar ei se află în aceste poziții nu pentru că ar fi buni gospodari. Performanța lor constă în administrarea unor relațiii de putere pe laturile triunghiului stat-piață-societate civilă. Iar întâlnirea, citită în acest sens, arată că mișcarea Minerva a fost percepută de edili ca o potențială forță politică, iar dezechilibrul dintre trupele comasate la graniță arată cât de serios luau ei această potențialitatate. Dar pentru Papahagi problema nu era una politică, și ca atare nici discursul dezvoltat nu putea să fie. Edilii l-au luat cu “dom’le, te opui progresului” iar el a replicat că progresul pentru el “înseamnă mai mult spațiu verde”. Pentru mine progresul înseamna un proces de negociere îndelung, susținut de protestatari, societate civilă și presă, iar compromisul final acceptat de părți era doar parte a rezultatului. O altă parte a rezultatului era apariția unui precedent de practică socială, inițial probabil percepută de stat ca o breșă în sistem, dar care ulterior, cu destulă înțelepciune pe ambele părți, putea fi transormată într-un model de colaborare. Dar ONG-urile nu s-au implicat, presa (sub influența politicului) s-a grăbit să discrediteze mișcarea (vezi editorialul lui O. Hoandră în Ziua de Cluj), iar traiectoria protestului a coincis cu curba epuizării motivației lui Adi Papahagi. Mișcarea a reușit să aducă un număr de modificări al planului parcării: numărul de locuri, poziția, etc – un rezultat care trebuie apreciat la justa ei valoare: o breșă mică. Parcarea se construiește.

    Mă întreb, ce context si ce proces îi putea aducea mai aproape pe protestatari de obiectivul lor – ca parcarea să NU se construiască? Ce context și ce proces putea face ca mișcarea Minerva să devină un exemplu de bună practici pentru alte mișcări sociale urbane din Cluj? Aceste întrebări mă aduc la parametrii generali ai implementabilității democrației participative – dezbăture la dezbatere (urmează continuarea).

    UN:F [1.6.8_931]
    Rating: 0.0/5 (0 votes cast)
  • By Norbert Petrovici, December 19, 2009 @ 15:47

    Cred ca două concepte, în mod particular, ne paralizeaza atunci cand suntem pusi sa re-gandim democratia urbană: cultura civică și voluntariatul, concepte, de altfel, interconectate. Problema ”culturii civice” vine din faptul că e un concept esentializant, o substanta care se regaseste sau nu în inivizi și care face ca democrația să funcționeze. Ea poate fi învățată (pote chiar la școală), dar ca și orice cunoaștere unii o stăpânesc mai bine, iar alții, care nu sunt la fel de silitori, nu vor avea acel rezervor cognitiv care le permite să devină cetățeni deplini ai unei democrații vibrante. Foarte popular în știintele politice in anii 60 în special in fromularea dată de Almond și Verba, acest concept revine in diferite deghizari, de ex.: ca încrederea ca lubrifiant al democratiei la Putnam sau cultura maselor vs. a elitelor al lui Arend Lijphart.

    Cred ca e mult mai profitabil să folosim un concept mai flexibil de cultură. In loc de substantă precipitată în mintile oamenilor sau de ”reteaua de semnificații și congniții”, cultura poate fi înțeleasa ca și practică încorporată și performantă. Persoanele își extrag semnificatiile nu atât din intereptarea unor simboluri, ci mai degrabă din formele încorporate ale experienței, percepției și ale actiunii. Găsesc metafora performativități un mod mult mai productiv de a înțelege cultura decât orientara cognitivistă pentru că ea captează o înțelegere a culturii mult mai instrumentală și încrustrată în practicile cotidiene. Cultura devine atunci mult mai relațională, plasata in viata de zi cu zi și imanentă în interactiunile obișnuite. En nu mai e o substanță din afara care ni se da sau nu ni se dă. Adica cultura implicarii civice este direct legata de aranjamentele cotidiene prin care noi ne relaționam politic la ceilalați, iar aceste lucru este un efect emergent al modului în care relațiile sociale sunt performate. A-i implica pe locuitorii cartierelor din Cluj înseamna a gasi aranjamente în care diferitele practici ale mulțumirii și nemulturii sunt drenate și angregate înspre și dinspre administrație, iar procesul de decizie al administrație își găsește un partener în persoanele pe care le afectează prin fiecare proiect. Civismul este atunci un act performat prin co-implicare si prin distribuirea capilară a puterii la nivel de catier, bloc, scară, apartament/gospodărie, persoană. Nu doar cei despteți și cultivați (civic) pot participa, ci toți cei direct interesați.

    Iar aici cred ca e important cum imaginam democratia participativă: (1) ca un angajament moral al voluntarilor care se implică pentru ca rațiunea și binele comun să triumfe, sau (2) ca un aranjament care mediază, deseori inegal și imperfect, între interese contradictorii, interesese pe care le facem vizibile și, mai ales, le creăm. Eu cred ca conceptul de voluntariat este foarte păgubos și ascunde mai mult decat face vizibil. Suntem în așa măsură paralizati de idee ca diferitele interese (ex. ale mogulilor) pot caputra atât ”statul” cât și „masele credule”, încât ne e frică să ne deschidem cu adevarat unei democrații bazate pe interesare și co-interesare, pe proiecte în jurul cărora să creăm asamblaje de actori și organizații mobilizate pentru a-și apăra interesul. Miza nu este sa colectăm implicarea in crearea bunului public al actorilor rationali și detașati de lumea în care trăiesc, care pot cântări la rece optiunile, ci din contra, este tocmai de a prinde energiile celor care au un interes particular si localizat, care doresc sa evite pentru ei insisi un rau sau care doresc pentru ei insisi un bine. Să creăm mecanismele de producere a intereselor și a persoanei interesate. Să încercam să imaginam mecanismele prin care cei interesati pot sa ii cointereseze pe cei cu dorinte similare, de la proiect la proiect.

    UA:F [1.6.8_931]
    Rating: 5.0/5 (3 votes cast)

Other Links to this Post

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment